Compunerea unui copil despre tatăl lui și-o speranță

Se întâmplă ca la inceput de an școlar, să se împletească în sufletele copiilor atât nostalgia după vacanță și joc liber cât și entuziasmul firav al ambalării motoarelor spre lecții, teme, teze și antiteze.  Și nici n-apuci bine să faci stocul de coperți, culegeri, caiete, echere și ghiozdane că și încep să se umple caietele de pretutindeni cu compuneri despre toamnă, prietenie, omenie dar mai ales cu compuneri despre ”Vacanța mea de vară”.

Copiii, de la caz la caz împărtășesc mai mult sau mai puțin vioiciunea sau grijile părinților, însă pentru un copil anume, dintr-o clasă a V-a a anume, din Cluj, compunerea aceasta despre cum a fost vacanța lui și a familiei lui devine un mesaj într-o mare de lacrimi infinite oglindite de inocență, multă iubire și speranță.

Băiețelul acesta cu părul cârlionțat, firav și cu ochii bruni ca și castanele coapte ce reflectau pâna mai ieri bucuria jocului cu frățiorul și cățelul lor uriaș, azi își simte inima pustiită de vestea năprasnică a unui accident teribil primită în data de 08 septembrie.

Printre compunerile cu povești joviale, luminoase de vacanță, compunerea lui se detașează ca un mesaj, greu și curajos țesut din negură, așteptare cuminte, dor și speranță:

”Accidentul

În vacanța aceasta de vară am fost cu familia mea la Dunăre.

Acolo am pescuit și am mâncat cea mai bună ciorbă de pește din lume. Din când în când mai mergeam pe șantierul tatălui meu.

După, cam două săptămâni ne pregăteam de plecare când mama, eu și fratele meu am aflat ceva oribil!

Tata a avut un accident de mașină grav!

Acum e în comă la spital în stare stabilă.

De abia aștept să il revăd. Îmi e tare dor de el!”

Se spune că atunci când cei dragi vorbesc cu oamenii aflați în comă, cresc șansele ca aceștia să-și revină. Și mă rog ca gândurile simple, pline de dragoste ale acestui baiețel să străpungă zidurile, tot ce-i material, inert și rece, să prindă aripi nevăzute și să ajungă ca prin minune în centrul inimii tatălui lui zdrobit de neșansa unui accident inimaginabil și să-l facă puternic și nestrămutat în dorința de a se întoarce acasă alături de copii, soție și cățelul lui credincios, singurul martor tăcut al accidentului.

Se întâmplă să știu o toamnă aspră, crudă în al 9 lea an al vieții mele când tatăl meu a plecat dintre noi și de-atunci, în locul lui și-a facut loc un gol întunecat în sufletul meu ca o scorbură ce-mi umbrește fiecare toamnă.

Tata este omul în funcție de care îți construiești reperele în această lume. El e stâlpul la care te întorci să te adapi cu siguranță, fermitate în decizii, neînfricare. Când tatăl dispare, lumea devine o junglă mai devreme decât ești pregătit tu să o înțelegi și s-o înfrunți. Tata este terenul de sub picioare, atunci când crezi că totul se surpă.

Iar acest tată al acestor copii, este unul din cei mai erudiți, capabili și curajosi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. De la galeriile descoperite în cele mai adânci peșteri, structuri geo-morfologice, literatura rusa, ori univers al credințelor și până la cele mai recente descoperiri în știință și tehnică, te poate fascina cu orice poveste într-un mod savuros și metodic cum rar mi-a fost dat să văd și prin prisma profesiei mele, am cunoscut destul de mulți oameni. Acest om mai are multe de oferit acestei lumi.

Haideți să facem cumva ca această toamnă din acest an să nu fie pentru acești copii o toamnă aspră și crudă!

Tatăl lui e în spital, în comă și în curând va fi transferat într-un centru de recuperare, unde se va cere mult efort din partea medicilor ca aceștia să înfăptuiască cu ajutorul lui Dumnezeu o minune!

Haideți , printr-un gând bun, o rugăciune înălțată la bunul Dumnezeu să facem posibil ca acești 2 copii să aștearnă o compunere despre vacanța viitoare de Craciun luminoasă, despre fapte bune și-o minune prin care tatăl lor s-a întors acasă.

Și pentru cei ce doriți să contribuiți cu cat de puțin efort financiar la cheltuielile de recuperare, îmi puteți lăsa un mesaj pe adresa de email flori0101@yahoo.com si revin cu detaliile necesare donației.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Vară târzie în cupluri

Maturana zice că noi oamenii ne putem schimba în 3 situații: prin iubire, prin înstrăinare sau prin însingurare.

Reflectând la poveștile de cuplu din cabinet, precum și la experiențele cuplurilor din peisajul cotidian îmi dau seama că într-un fel căsnicia presupune expunerea celor doi parterneri la toate aceste 3 condiții/etape: iubire, înstrăinare, însingurare iar ciclul se reia uneori sau se frânge brusc într- una din ultimele două etape.

Cumva, încercând să-mi dau un răspuns la întrebarea clasică- ce anume menține o stare de armonie în cuplu până la urmă, îmi dau seama că unul din posibilele răspunsuri este tocmai toleranța la propriile bulversări și spaime vis-a-vis de preschimbarea celuilalt din lada cea frumoasă cu nestemate în lada cu balauri colcaind înauntru ca-n poveste. Toleranța de a a mai acorda un răgaz de dragul vremurilor paradisiace apuse când celălalt de lângă tine e străin printr-o vorbă aruncată sau un gest necugetat.

Apoi, mai cred că poate trăinicia unui cuplu e făurită din răbdarea de a fi singur uneori cu trăirile tale, cu demonii tăi, fără să intri pe modul de a pretinde să fii înțeles, iubit, mângâiat când lumea ți se clatină și cerul îți pică în cap. Când crezi că nimeni nu-i dator nimănui cu nimic. Și ceea ce simți, chiar dacă-i furie oarbă ori singurătate amară nu e responsabilitatea celuilalt oricâte uși ți-a trântit în nas sau oricâte priviri opace nu ți-au oglindit chemările de ajutor.

Dar mai cred că trăininica aceasta în cuplu e de cel puțin 2 feluri- una de dragul tău și una de dragul altora. Când e de dragul tău, e de premiat la premiile cuplurilor din ce in ce mai rare pe planetă- cele durabile, echilibrate și armonioase ce au avut șansa să, să ce?

  • să își ofere sprijin autentic când unul dintre ei stătea să se prăbușească
  • să se regăsească după fiecare călătorie, explorare în forma unui ”acasă”
  • să își ofere șansa de a evolua, chiar dacă asincron, creându-și experiențe noi, acceptându-se ca ființe autonome
  • să simtă nevoia să îi împărtășescă celuilalt evenimentele semnificative pentru că știi că doar el/ea poate ști la ce te referi
  • să râdă, să se lase fascinați de același tip de bancuri, muzică și tot ce e frumos pe lume
  • să aibă tolba plină de amintiri pitorești pentru că atunci când amintirile frumoase se degradează e primul semn că trăinicia în cuplu nu mai este de dragul tău, e pentru că așa e bine pentru alții

Unii dintre noi, mulți, abandonăm lupta de a mai repara ori coase răni ce nici nu apucă se se cicatrizeze că iară sunt zgândărite de certuri interminabile și tăceri pâcloase.

Aceste răni- că-s frici de abandon, de respingeri, de ignorare, de dizolvare a identității, de irosire a vieții, sunt din păcate așa de adânc înrădăcinate la mulți dintre noi, încât te miri, cum de mai suntem în stare să deschidem fereastra spre o nouă zi, fără să dăm bir cu fugiții de la îndatoririle zilnice. Și ca într-un ring de box, aceste frici sunt camuflate de arme de luptă de tot felul: jigniri, ironii, dispreț, cicălire, gelozie, supremație, umilire, îmbufnare.

Și mai nimeni, afară de sfinți nu poate răspunde la jignire cu blândețe, răbdare, mângăiere, aplecare spre a înțelege pentru că, fiecare avem un călcâi a lui Achile. Pentru că e ego-ul, e propria demnitate zicem noi, ori forța aceea ce-ți dictează să nu te lași călcat în picioare.

Casnicia e complicată pentru că cere răspunsuri la întrebari extrem de complexe în momente extrem de critice:

  • ce e diferit în a nu te lăsa călcat în picioare și a pune limite atunci când simți că valori importante sunt amenințate de faptele celuilalt?foarte probabil e vorba de a fi sau nu afectat sentimentul propriei identități- cine devin dacă accept sau nu acest lucru?
  • ce e reparabil și ce nu?
  • cât am crescut sau nu împreună?
  • ce-am parcurs ca și obstacole importante?
  • ce-avem de oferit comunității noi ca și cuplu?
  • cine vom fi peste ani, când neputințele trupești se adaugă?

Alături de creșterea copiilor, conviețuirea în cuplu reprezintă clar o sursă foarte importantă de auto- educație, de modelare a propriei identități. Însă de prea multe ori, inerția de a rămâne ceea ce suntem este mult prea puternică în comparație cu necesitatea schimbării pentru a te sincroniza cu ritmul dezvoltării celuilalt.

Și-atunci, coborâm adesea prea devreme dintr-un tren ce ne-ar fi putut duce înspre destinația potrivită pentru că inerția de a fi noi cu obiceiurile și tabieturile noastre e foarte puternică.

Sau, dimpotrivă continuăm să rămânem în trenul greșit pentru că nu avem curajul să ne confruntăm cu propriile iluzii ce ne-au rănit și zdrobit de realitate însă rămânem in filmul sacrificiului până la capăt.

Apropos, de toleranța la însingurare, înstrăinare și sculptare prin iubire:

” O căsnicie bună este aceea în care fiecare îi încredințează celuilalt rolul de paznic al solitudinii sale. Odată ce este acceptată realitatea ca până și între ființele omenești cele mai apropiate continuă să existe distanțe infinite, poate înflori o conviețuire doar dacă cei doi izbutesc să iubească depărtarea dintre ei, care îi îngăduie fiecăruia să-l vadă pe celălalt integral și profilat pe un orizont vast ”( Rainer Maria Rilke)

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Aproape de 40

https://julienne.ro/citate-despre-prietenie/

De obicei nu mai e timp azi pentru reflecții și uitat în urmă sau de sus, sau din lateral la treaba aceasta abstractă pe care o numim viață. Pentru că așa am apucat să ne rulăm zilele, săptămânile, anii pe-un meniu contrafăcut de job, ședințe întrerupte sau nu de curieri zeloși, zâmbete perpelindu-se printre farfurii la un prânz rapid cu cei dragi, Netflix și-un somn second-hand ca să nu ne mai gândim prea mult la ”de ce facem ceea ce facem?”.

La tot pasul suntem invadați de modele, articole, cărți, programe de cum să ne ducem viața, cum să ne conectăm autentic și să ne reparentizăm, oblojindu-ne răni reale ori imaginare. Cei singuri, au o varietate de tool-uri să se uite înspre cine ar fi compatibil pentru o seară de Revelion, ori o săptămână, ori o viață poate. Cei activi, au multiple opțiuni să se angreneze în programe sportive, maratoane virtuale ori montane. Umanitarii, pot printr-un simplu formular să se înscrie în programe de voluntariat și să dea o mână de ajutor celor suferinzi. Suntem invitați la un click distanță, ori 10 cenți să învățam cum să măncăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să uităm, să iubim, să trăim. Viața cumpărată la gramaj la tonomatul de pe net.

Atât de largă e oferta de a-ți duce viața în infinite versiuni încât nu ai cum să dai greș. Nu ai cum să te plângi!Ai atâtea opțiuni!Atâta posibilitate de a învăța să fii! Atâta presiune de a viețui optim, funcțional, eficient, în siguranță, calitativ, fiabil…..Atât de simplu!Mai simplu și comod ca niciodată, vorba aia să te ajuți singur să fii fericit!

Și totuși. Tocmai de aceea. Tocmai de-atâta explozie de rețete de fericire se-ntâmplă să nu ne reușaescă. Cu toată paleta de soluții la îndemână, pare că viața e ca o pregătire continuă pentru o reprezentație care nu va avea loc niciodată, cum zicea cineva. Și în această pregătire, chibzuință, disciplină începe să se subțieze spontaneitatea, jocul.

În ipostaza tinereții, am tot încercat să muncim la a deveni mai de vază, mai cu statut, mai cu ceva bani să ne permitem să ….ce se face acum- să fii în rând cu lumea, că dacă nu, te simți marginalizat și altfel decât se acceptă să fii.

În munca asta, însă adesea, poate am pierdut din joc și înțelepciune. Am pierdut, puțin câte puțin din noi.

Cum zice Blaga:

” Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

La mine, se-apropie 40 de ani. Și e ca la examenul materiei, numită înțelepciune! Spășiți, cu ghiozdanul burdușit de lecții neterminate, iubiri neîncheiatae și prietenii dosite în clipe pripite, ne uităm în oglindă și sperăm că la finalul celor 40 ani, mai avem șansa sa recuperăm din ce n-am înțeles că este viața. Și, copilul vulnerabil din noi are oroare de înțelepciune, pentru că el își strigă înfundat în excesele și dependențele noastre nevoia de a fi mângâiat, înțeles, auzit. Și, fără să știm, ne auto-pedepsim să ne înțelepțim cu forța interogându-ne exigent pentru neîndeplinirea rezoluțiilor de a nu mânca, fuma, cumpăra, muncind și mai mult că poate așa ne ispășim păcatul de a fi același copil singaratec la 40 ani.

Dacă ar fi să mă întreb ce am învățat că e important să schimb la mine continuu, este să ascult! Da, să ascult! Noi, oamenii nu ne auzim între noi, nu ne auzim de prea multe gânduri, orgolii și etichete închise. Suntem atât de încuiați în noi!atât de ferecați în programele noastre imaginare de a fi protejați de respingeri și abandon, încât toata ziua maiestrim la surogate de replici care să ne facă să părem că suntem acolo, prezenți și prieteni.

De fapt, nu aud suficient ce îmi oferă din lumea lui celălalt. Și fiecare cuvânt neauzit, bucată de gând însuflețit abandonat prin ignorare e invitație la construirea unei lumi schizoide, insipide.

Nu știu dacă voi recupera din cum n-am știut să-mi port iubirile, dar dacă ar fi să-mi propun ceva de la 40 de ani încolo ar fi să învăț să aud. Să observ și să fiu acolo, în momentul prezent când cineva tace cu mine, când cineva reflectează, râde, gândește, se emoționează, iubește împreună cu mine.

Însoțirea aceasta cu un alt om în a te lăsa fascinat de deliciile vieții e noua mea înțelepciune. Spontaneitatea și fiorul de a te angrena împreună cu altcineva în mici năzuințe e noul meu joc.

Și, poate cel mai dificil, stăruința de a auzi ceea ce e diferit și stărui să înțelegi, accepți și să ….da, e destul de dureros și de clar! Ceea ce este atât de diferit de ceea ce știu și gândesc mă întristează și mă îndepărtează de oameni!O și atât de multe lucruri, obiceiuri, tendințe și gânduri sunt între mine și ceilalți oameni, uneori!Recunosc!Ca, uneori, mă-ntreb ce fac în timp ce ceilalți fac cu totul și cu totul altceva decât mi-ar veni mie să fac! Și când simt această îndepărtare de oameni, se face frig și ceață. Frigul aceala de a nu innebuni de durerea de a nu ști cine ești de fapt. Apoi, reapar conversații familiare, câte-un gând răzleț care îți întoarce sufletul acasă printre ”ai tăi” și lentilele se reglează și te-ntorci într-un registru de trăiri rezonabil.

Pendulările acestea între culmile bucuriei jocului și vascoasa angoasă de a fi altfel și deci, singur sunt ceea ce se cheamă fluxul și refluxul vieții.

În final cred că cu tărie că viața respiră în momentele de sincronizare autentică cu un altul: râsul zgomotos la un pahar de vorbă cu prietenii, fascinația de a gusta orice formă de artă (film, tablou, muzică) cu altcineva, adrenalina unui joc cu adversari pe măsură sau orice altă formă de intimitate autentică în care aceeși semnificație e trăită la unison cu altcineva.

Scriind, îmi dau seama că totuși acest 40 ani, n-o fi chiar așa de riguros în înțelepciune cum pare! cred că la graniță va trece neobservat și copilul neastâmpărat din mine cu pașaport de adult în curs de împlinire!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

O poveste despre non-Covid

Am tot oscilat daca sa public sau nu povestea aceasta. Este despre ce se afla, de fapt, in spatele portilor spitalelor pe care scrie : AICI LUCREAZA EROII!

Stiu ca trebuie sa existe un ecou, ca si alti oameni trebuie sa inteleaga ce se intampla de fapt dincolo de manipularea mass media. Poate unii stiu deja. Poate altii nu au mai apucat sa strige, au murit urland in dureri cu zile pentru ca sistemul medical e blindat cu protocoale de beton si mascati ce te intampina la poarta spitalului ca niste zombie cu chip de oameni.

Asadar, toata povestea porneste de la ghinionul ca, mama de 83 de ani se imbolnaveste in perioada de pandemie Covid. Mama e insa tot mama, indiferent de varsta. Cand a plecat a 3 oara cu ambulanta uitandu-se parca pentru ultima oara la nepoti, am simtit ca a luat o data cu ea dragostea aia mare si senina cat pamantul!

Dar s-o iau de la inceput.

In urma cu doua saptamani, mama a tot inceput sa se trezeasca noaptea cu pusee de tensiune  si senzatie de sufocare. La inceput, i-am dat cate un captopril, am facut exercitii de respiratie, dar lucrurile se agravau-in special ca nu putea respira. Ajunsese sa nu mai poata face un pas fara sa oboseasca de parca alergase un maraton. Mi-aduc aminte ca la ultima plimbare in jurul blocului care a durat vreo juma de ora, am realizat ca mama are ceva grav si simteam ca tot in jur e plumburiu s-o stiu pe mama ca nu are aer. Prin urmare, ma hotarasc a doua zi dimineata, dupa inca o noapte cu treziri si exercitii de respiratie si chem salvarea. Eu, ca un elev constiincios, turui povestea si explic ce tratament ia si incerc sa-i ofer domnului de la salvare totate informatiile sa poata lua o decizie adecvata cazului. Ii ia o tensiune – care scazuse intre timp dupa ce ii dadusem eu 2 Captopril si Relaxirem (nu parea sa auda asta) si-l aud:

-“Mama dumitale se supara usor?se uita la stiri si se consuma, asa?

– Apai, se supara mai mult sau mai putin, dar daca va ganditi la atac de panica, nu e cazul, pentru ca dureaza de ceva zile treaba cu lipsa de aer, nu e cumva pulmonar sau cardiac?

-Nu e, doamna! Tensiunea e buna!Plamanii,i-am ascultat, is buni! Dati-i tratamentul care il aveti in continuare si fujiti de spitale ca-i bai in perioada asta. Sanatate!”

De-o parere, ne-am bucurat ca mieul la taiat. Am zis, ca o sti omu’ ce-o sti!Ca deh, unde poti suna mai sus de 112? Numai ca mama nu era bine. Noaptea, iarasi tensiune, iarasi lipsa de aer…Ma tot gandeam acum unde sa ma mai duc?A trecut weekendul acela dupa 01 mai si luni dimineata, in 04 mai, sun din nou la 112. Am invatat ulterior ca e foarte important cum redai povestea la telefon, ce ton ai, cat de sintetic sau nu sa redai simptomele, si, neaparat, ultrapromovate, daca se poate spune asa ceva. Deci, cred ca in scoala ar trebui sa se faca un curs despre cum vorbesti cand chemi salvarea. E ultraimportant! In functie de asta iti trimit pe salvare un medic sau o asistenta. In functie de asta iti vin in 15 minute sau iti vin in 2 ore.

Speech-ul cu care abordezi 112 e vital!

Vine salvarea. O doamna, o consulta, o intreaba proactiv, imi cere scrisori medicale, parca asculta mai atenta; Bonus! ii ia si o saturatie de oxigen: 60!

“- Doamna, de cand e mama dvs asa?

-Pai, zic, cam de o saptamana. De ce?observ eu privirea certatoare- cum de nu mi-a pasat atata timp de mama.

– Mama dvs nu primeste oxigen , trebuie urgent internata. De ce, numai acum ati chemat salvarea?”

….Blocaj! Primul…. Apoi imi amintesc ca eu, de fapt mai chemasem salvarea si mi s-a spus ca e de la suparare dar n-am priditit sa ma justific. Asa-s io, facuta din pufuleti si plastilina, cateodata.

“-Bun! O ducem cu noi!”

Ok. Incropesc un bagaj de spital si cu Laur mergem la UPU, unde vad in premiera elogiul cu “AICI LUCREAZA EROII”- ma si luau trepidatiile- zic, ce ocazie am sa iau parte  pe viu la cum se salveaza vieti! Intotdeauna am respectat personalul medical din UPU- au fost impecabili si foarte profesionisti, de cate ori mergeam cu copiii, cu cateva mici exceptii.

Spun la asistent ca am venit sa las bagajul pentru mama si il rog sa-mi spuna care e starea ei- imi zice sa astept ca acum se decid la ce spital sa o trimita. “Acum” a fost in jur de 2 ore, aflu in final ca o transporta cu ambulanta la Terapie Intensiva la Infectionase pentru ca are nevoie de terapie cu oxigen si ca are apa la plamani si la inima si ca va fi testata Covid, imi explica o doamna medic foarte amabila, implicata si cu suflet.  Inca si apuc seara sa vorbesc cu mama la telefon. Saraca era foarte fericita ca in sfarsit poate respira. A doua zi in schimb, a inceput calvarul. Prin telefon mi-am dat seama ca starea ei psihica se deteriorase vizibil- dar inca se tinea- mi-a spus doar ca o tin goala, dezbracata intr-o camera mica ca un cavou cu ferestrele deschise si moare de frig si nimeni nu vine sa o intrebe ceva. Toti se feresc de ea. Era suspecta COVID si fusese testata. Dupa 2 zile sun la sectia de infectioase si ma informeaza un medic scurt si cuprinzator ca mama e in stare ameliorata, nu mai are nevoie de  terapie intensiva, nu are Covid si a fost transportata cu salvarea la Pneumoftiziologie.

Deja ajunsa la Pneumo, dupa 2 zile de izolare si frig, chiar daca nu a primit patura pe ambulanta, mama era insufletita de gandul ca ajunge in sfarsit intr-un “spital normal” cu alti oameni cu care stai de vorba.

Cand a vazut, insa, ca e tot izolata si bate vantul prin saloane si la Pneumo, a inceput sa planga ca un copil mic sa o iau acasa, ca ea e bine si ca acum poate respira, dar ii e frica si e foarte speriata de la atata izolare. O sunam tot timpul, incercam sa ma asigur de la distanta prin asistente sau cu ea, ca isi ia medicamentele pe partea psihiatrica. Dupa o zi, au transferat-o la salon cu oameni, pentru ca, cel mai probabil au mai testat-o inca o data si li s-a confirmat ca nu are Covid. De aici cateva zile lucrurile s-au asezat, i-a fost scoasa apa de la plamani, insa ramanea problema cu hipertensiunea. Luni, 11 mai, mi-au externat-o si mi-au spus prin telefon ca mama e bine, plamanul e curat, apa nu se mai reface si ca, cel mai probabil cauza e cardiologica. Numai ca eu nu stiam de ce nu ma bucur. Aveam sa aflu ulterior. Luni la ora 1 a fost externata. Noaptea istoria s-a repetat- lipsa de aer, puseu de tensiune. In momentul acela am inceput sa imi pun prima data intrebari despre sistemul medical din orasul Cluj. Ceva din mine imi spunea ca nu are rost sa mai sun la 112 ca povestea se va repeta.

Am inceput sa iau la rand ambulantele private. Naivitate! Tot privatul s-a bagat cu capul in nisip in perioada asta. Revin la 112. Speech-ul cu mare inngrijorare. Nu ma cred ca e nevoie de ambulanta. Imi cer sa o dau pe mama la telefon. In final, vine in 2 ore o tentativa de ambulanta. Doamna o consulta, ii ia saturatia de oxigen- 80, ii ia tensiunea, ii face un forosemid in vena. Nu-i gasea vena. Era toata rupta pe maini de la perfuzii. Verdictul:

“-Trebuie sa o ducem inapoi de unde a fost externata!

-Pai, doamna doctor mi-a spus cand a externat-o ca pe partea de pneumo, e bine, ca toata povestea are cauza pe partea de cardio. Nu puteti sa o duceti la insitutul inimii?

-Nu! N-avem voie. Asa e protocolul! In mai putin de 24 de ore, trebuie dusa inapoi de unde a fost externata.

Intre timp o pornise si diareea. Am zis ca de la antibioticul din spital. Greseala!

Mama s-a uitat cu ochi mari si blanzi si m-a implorat sa nu o duc inapoi acolo de unde au chinuit-o, sa o las sa moara acasa. Eu am ingenucheat in fata ei si am strans-o tare, tare. M-a rugat atunci sa o las sa mai vada nepotii in somn si apoi a plecat plangand. Am ramas atunci ca un copil ce si-a abandonat mama, plangand din toti rarunchii si intelegand ca mama e constanta vietii. Cand mama se duce, parca se duce cu noi tot rostul pe pamant si toata mangaierea. Ramai asa ca un ciulin aspru si insetat de o dragoste care nu mai are izvor. La asta ma tot gandeam cand, dupa vreo 2 ore, la 4 dimineata, ma suna mama. Ea, de obicei nu prea stie sa sune. Am sarit ca arsa sa raspund. La celalalt capat, o voce stridenta, ce ma ia la per tu!

“-Sunt, doctorita X, de la Pneumo- de ce ai trimis-o inapoi la spital?eu ti-am spus cand am externat-o ca ea are o boala cronica, are o tensiune mai mult sau mai putin controlata- de aceea am schimbat schema un pic- da-i in continuare tratamentul si nu mai chema salvarea pentru un simplu puseu de tensiune, ai inteles?uite, are saturartie de oxigen 90!Singura problema este diareea! Pentru asta, nu ii mai dai antibiotic!Ii dai furazolidon! Am chemat salvarea si ti-o trimit acasa”

-Doamna doctor, dar care ar fi urmatorul pas?sa ma duc cu ea la cardiolog?

-Doamna draga, nu este o urgenta sa mergeti cu ea la cardiolog. Mergeti prin medicul de familie cu trimitere. In rest ii urmati schema de tratament si daca mai face tensiune ii dati un furosemid!Zbang!

Vine mama, ii dau un somnifer sa doarma si observ ca avea inca branula in mana. Al doilea semn care m-a pus pe ganduri. A doua zi, a dormit destul de mult, pana spre 2 ziua. Cand s-a trezit avea tensiune 22.9!

Am dat captopril 1 sub limba, masor tensiunea, nu scade, captopril 2, furosemid. Dupa o ora a scazut la 21. 8. Am inceput sa iau toate ambulantele private la rand. Am sunat la medicul de familie, la institutul inimii. Nimeni, nimic. Toate usile inchise. Am cautat medicii cardiologi pe care-i stiu in privat. Nici unul nu lucreaza in perioada aceasta la privat. Am luat la rand cabinetele private. Cea mai curand programare am obtinut-o pe vineri. Era marti. Intrebarea era ce fac cu ea pana vineri? Vorbind cu cumnata mea, asistenta medicala in Madrid, imi dadeaam seama ca tot trebuie sa sun la 112, dar ceva in mine ma oprea. Am sunat-o pe una dintre cele mai bune prietene pe care o stiam ca e genul de oameni care rezolva imposibilul. E omul acela, inger si poarta spre minuni. Ii spun ca am nevoie ca un cardiolog sa ii revizuiasca schema de tratament. Imi promite ca se gandeste si ca revine cu o solutie. Iar cand ea spune ca se gandeste, chiar o cred ca ceva luminite se aprind in reteaua ei de prieteni si apare scanteia.

“-Am vorbit cu o fosta colega de facultate, e medic cardiolog in Ungaria acum. Sun-o, explica-i cazul mamei tale si o sa te ajute.”

Zis si facut. In 10 minute aveam o noua schema de tratament pentru tensiune pe WhatsApp in baza discutiei si fiselor de externare. Cei de la Cardiomed, mi-au spus ca nu au disponibil cardiolog sa consulte urgent si nici sa prescrie tratament prin telefon ca e malpraxis. Logic. M-am gandit. Dar ce alta varianta am acum decat o noua schema de la un cardiolog din Ungaria chiar si pe nevazute. O parte din prieteni mi-au zis ca is nebuna de legat. Cum sa ii dau tratament asa dupa ureche! M-am dus la farmacie si am riscat! Am luat si un aparat de masurare a saturatiei de oxigen. Noaptea, am observat ca oxigenul scade la 70.

O alta prietena mi-a facilitat sa vorbesc cu un paramedic de la Smurd – sa ma invete la ce spital sa ma duc cu mama avand in vedere ca mi-au dat-o acasa cu problema nerezolvata. El a zis sa nu mai chemam salvarea ca acum sunt tot felul de protocoale. Toti au innebunit cu Covid. Sa merg cu masina persoanala la Institul inimii daca face tensiune. Prietena s-a oferit sa vina ea sa o ducem cu masina pe mama ca Laur sa stea cu copiii. Mama dormea tun de la medicamente. Tensiunea era buna. Oxigenul in schimb era 70-75. Ne-am tot consultat, parpalit, pana la urma am decis ca nu o ducem, ca poate nu ne-o primeste daca nu are tensiune.

A doua zi, o sun iarasi pe prietena care imi recomandase cardiologul si ii spun ca mama are nevoie de oxigen. Imi face legatura cu un domn care are o firma de aparate de oxigen. Domnul imi spune ca imi aduce acasa aparat de oxigen dar in baza unei recomandari de la medicul care a externat-o.

Asta insemna sa imi fac curaj sa o sun pe d-na de la Pneumo care mi-o expediase pe mama acasa cu branula in mana. Am sunat si i-am spus ca are saturatie 70 in somn si are nevoie de oxigen.

“-Eu nu va pot prescrie oxigen. Trebuie sa mergeti la cardiolog sa va prescrie oxigen. Eu nu am diagnostic care sa imi permita sa recomand oxigen la domiciliu!

-Doamna doctor, va rog sa intelegeti, cardiologul imi spune ca la pneumolog trebuie sa merg pentru recomandare de oxigen, spuneti-mi va rog unde sa merg in privat pentru asta sau daca fac rost de aparat cum sa-l folosesc. Mama se sufoca in somn. Nu pot sa o las asa!

-Va permiteti sa cumparati/inchriati un apparat de oxigen?

-Da, doamna, dau oricat numai sa fie bine!cum sa-l folosesc?

-Ii dati 2 l daca scade sub 90, 30 min si daca nu creste peste 90, ii dati 2 l jumate si mergeti in privat la Andreea Herescu ca ea are competente pe polisomnografie.”

Sun la privat. Nu gasesc pe nimeni disponibil mai repede de o saptamana. Sun la medicul de familile sa-mi dea o hartie cu recomandare aparat de oxigen si parafa. Trimit catre firma de oxigen. In cateva ore am primit aparatul acasa. Intre timp fusesem si la psihiatru sa ii schimb schema pe anxiolitice si sedative.

Cred ca fusese prima noapte in care mama a dormit ca un bebelus. Cu noua schema de tensiune facuta rost prin telefon. Cu oxigen. Cu Anxiar. Eu ma linistisem foarte mult ca o alta prietena, medic ATI a reusit sa imi faca un plan de investigatii clar: troida, cardiolog, pneumolog si mi-a confirmat ca nu ii strica sa aiba oxigen toata noaptea cu conditia sa o verific la 2 ore ca daca ajunge la 100 nu e bine.

Bun! A doua a zi am multumit Cerului pentru ca mi-a raspuns si mama era in sfarsit bine, in ciuda obstacolelor ce tin de medici plafonati sau discriminarilor legate de varsta. Eram profund recunoascatoare pentru toti oamenii care mi-au fost alaturi si s-au mobilizat sa ii dam de capat la problema asta a mamei. Am invatat ca e foarte util in situatii de criza sa-ti fie clar care este pasul urmator. Si-atunci stiam clar ca am un plan de investigatii pe care il urmam cu strictete in ciuda oboselii ca ma trezeam de cateva ori pe noapte. Bun. La tiroida, bifat, analize bune. La Cardiolog, bifat, inima puternica pentru varsta ei, schema de tratement de la medicul din Ungaria prin Watshapp, confirmata, deci se pare ca a fost ok sa-mi asum riscul. Ce urma? Un pneumolog bun cu competente in somnografie sa vedem daca nu face apnee in somn.

Numai ca, lucrurile nu pot fi numai complicate. E inimaginabil cat de imprevizibil e tot ce e legat de oameni. Fusese doar linistea de dinaintea furtunii. Pana aici, mi-am facut rost de oxigen, de schema noua de tensiune, chiar daca efectiv sistemul medical de stat nu i-a dat acces mamei la tratament. Eram cu un gust amar legat de medici, dar in acelasi timp recunoscatoare ca am prieteni ce ma sprijina cu adevarat. Noaptea de 19 spre 20 mai, la o saptamana dupa externarea de la pneumo, incep scaune diareice cu sange. Oxigen avem, tensiune buna este, dar ce facem cu diareea cu sange? Ma parpalesc, ma rasucesc, curat in baie, calmez, ma gandesc. Iau proba de scaun, sun la mai multe laboratoare din Cluj sa intreb daca recolteaza Clostridium. Aflu Synevo, fug intr-un suflet, stau la coada si in 2 ore aveam rezultatul. Clostridium pozitiv. Unde sa ma duc sa o consulte un infectionist? Spitalul de Boli Infectioase e deschis doar pentru Covid. O abordez  pe prietena medic- imi zice sa o iau sa o duc la Clujana. O abordez pe o alta buna prietena sa vina sa imi ia copii ca eu trebuie sa o duc pe mama la spital. Mama nu voia si pace sa o duc. Ma ruga sa o duc in privat. Ok, ma decid sa o imbarc si sa o duc la Regina Maria la spital. Acolo, asteptam, completam hartii in cortul de triaj. Vine verdictul:

“-Noi nu luam cazuri de infectii. Mergeti la Medicala 3.”

Chem taxiul iara, cu mama, fiarta saraca si inca cu vlaga dupa mine. Ma tot strofocam sa decid unde sa ii zic la taximetrist sa mergem- la Clujana sau la Medicala 3. Pana la urma am mers pe mana prietenei medic ATI-ist – la Clujana. Ajungem acolo, la primiri urgente iese o doamna blindata si imi raspunde sec:

“-Noi nu avem cum sa o primim. Mergeti inapoi la pneumo de unde a fost externata sa o trateze.

-Nu am cum sa o duc acolo ca mi-au trimis-o acasa nevindecata si cu Clostridium.

-Atunci sunati la medicul de familie sa va ajute.

-Am sunat dar am inteles ca e nevoie de internare in spital pentru asa ceva.

-Imi pare rau, nu pot sa va ajut.”

Chem taxi; prietena medic imi sugereaza sa sun la DSP. La DSP imi zic sa merg la Medicala 3. Ajung acolo cu mama. Acelasi scenariu. Iese un portar. Ma intreaba ce vreau. Vine un personaj mascat. In timp ce venea, ma rugam sa mi-o primeasca si daca nu, imi imaginez cum fac greva in fata spitalului. Verdictul:

“-Clostridium?aaaa. Grimasa grava. Stati sa merg sa vorbesc cu domnul doctor.

-Noi nu primim cazuri de infectii cu Clostridium. Este conventie intre spitale ca astfel de cazuri se directioneaza catre Spitalul CFR.

-Doamna, dar am sunat la DSP si m-au trimis aici. De ce dvs imi spuneti altfel si nu vreti sa mi-o primiti?

-Doamna, asta e protocolul!”

Cedez, plang.

In mintea mea se ciocneau 2 imagini contradictorii: eroii medici de la televizor, cazurile de Covid ce se perpelesc intr-o imagine, iar in fata mea o lugubra imagine cu spitale goale, cu personaje zombie care ies si te chestioneaza de parca vii la NASA in audienta, cand de fapt doar vii cu un pacient cacat pe el de la o bacterie luata din spital care a platit toata viata lui asigurare la stat si acum i se refuza dreptul de a primi tratament din simplul motiv ca exista protocoale de siguranta anti Covid. De fapt lupta anti Covid, e netratarea altor boli grave. Ma intreb unde au disparut statisticile despre decese despre alte cauze decat Covid in aceasta perioada?

In fine, mama imi zice sa renuntam, sa mergem acasa.

Eu, zic ca mai mergem la Spitalul CFR si gata! Ajungem acolo, acelasi scenariu: vine portarul, nu ne lasa sa intram prea mult, cheama pe cineva. Vine acel cineva, ne baga in cortul de triaj si vesnicul imbietor :

-Spuneti! Ce s-a intamplat?

– Domnule, nu mai stiu cum si cat sa vorbesc! Nu mai stiu!Ne trimit de la Ana la Caiafa!

-Doamna, eu sunt un simplu asistentt. Ce imi spuneti, eu transmit mai departe.

– Mama are Clostridium si a fost externata si insir toata povestea….

-Asteptati sa chem medicul de garda.

Asteptam, ne rugam….vine medicul. Ii spun, din nou povestea. Imi spune:

“-Pai unde e hartia de la medicala 3?

-Nu am nici o hartie. M-au trimis pur si simplu aici ca asa e conventia intre spitale. Plus am sunat la DSP si au zis ca daca nu ne primiti sa-i sun inapoi.

-A, dar acum vad! Are pneumonie atipica! asa scrie pe foaia de externare. Noi nu o putem primi! Daca ii contamineaza pe ceilalti bolnavi!!!??

-Doamna doctor, va rog, fiti rezonabila! La pneumo mi-au spus ca mama e bine pe partea de pneumo. Sa o duc la cardiolog. Si cardiogolul mi-a zis ca e bine si cu inima.

-Unde scrie in foile astea ca e bine pe partea de pneumo?

-Pai mi-a spus la telefon d-na doctor de pneumo- ca eu am trimis-o din nou cu ambulanta si mi-a dat-o a doua oara acasa ca nu are nimic pe partea de peumo.

-Si unde e foaia de externarea cand v-au dat-o inapoi acasa?

-Pai nu mi-a mai dat foaie si mi-au dat-o si cu branula in mana acasa!

-Nu stiu ce sa zic, trebuie sa ma duc sa vorbesc cu domnul conferentiar.

Asteptam, ne rugam. Mama se uita fix si gol la un stejar umbros din curtea spitalului. Se resemnase.

“-Bun, haideti, o internam. Buletin, card de sanatate…

Usurare si inca multe griji. Dar, decoamdata, e un soi de mica victorie.

Asta este povestea cu lupta acerba de a accesa un medic uman, disponibil, deschis sa asculte. Exista si asemenea medici. Si, poate ca la inceput toti au fost. Mi-aduc aminte ca le vedeam pe studentele la medicina din camin, cu ce sarg invatau sa devina vindecatori de oameni! Cred ca multe dintre ele nu aveau nici cea mai mica idee despre ce aveau sa devina, asa cum medicii aceia gardieni ce ieseau ca niste zombie in fata noastra privindu-ne ca pe niste cersetori nu aveau idee de cata durere e in inimile celor ce bat la portile spitalelor in aceasta perioada si mor cu zile acasa.

Nu stiu ce va fi cu mama… dar stiu ca sunt aici in camera asta goala acum pe care i-am amenajat-o cu aparat de oxigen, si nu o sa ma pot ierta daca o pierd si n-am facut de ajuns sau n-am decis cum trebuie. 

Socul de a fi respins de cei ce ar trebui sa vindece oameni, e atat de macabru, ca parca am senzatia ca nimic din ce stiam nu mai e real.  Nu stiu ce va fi cu mama. Nu stiu ce va fi cu responsabiliatea mea de a ma asigura ca acolo in sistem fac tot ce pot sa o salveze. Dar stiu ca am o responsabilitate ca fiica, ca psihoterapeut sistemic sa fac ceva, cat de putin, sa previn alte morti timpurii prin nepasarea unui sistem extrem de rigid, birocratic si extrem de putin uman.

Posted in Uncategorized | Tagged | 1 Comment

Garile si cioburile de sticla

In asteptarea unui tren, pe peron, alaturi de oameni pe care nu i-ai cunoscut, cu bagajele in care ai strans strictul necesar, n-ai cum sa nu te imersezi implicit intr-un exercitiu de redefinire. Ca la un extemporal in care esti intrebat:

Hei! ia sa vedem, ce-am invatat pana aici? cate lectii restante avem?si cum putem improviza sa iasa o nota de trecere spre urmatoarea gara?

In asteptarea urmatorului tren, poti poposi alaturi de oameni care iti seamana mai mult sau mai putin. Oameni, de toate culorile, mai expresivi, mai taciturni, fiecare cu pasurile lor, cu fricile, amintirile si visele lor. Este cate un om care te poate imbia pe culoarul lui cu o forta de atractie pentru ca, nu stii cum, dar parca il cunosti dintotdeauna. Cate un astfel de om iti face sa para ca timpul se opreste in loc si parca ai mai ramane in aceasi gara inca un ceas, inca o zi sau poate inca zeci de ani.

Sau este cate un copac imbietor ce-ti imbie gandurile sa se imblanzeasca sub tamplele mangaiate de un vanticel cald si pur si simplu vrei sa fii acolo, nestingherit si senin.

Sau este cate o carte ce-ti astampara setea de a fi si nu mai conteaza cand, cum si cine mai este acolo.

Sau este cate o licoare. Este cate o tigara si stai tamp si privesti la voiosiile si ghidusiile lumii, sperand ca toate-s vechi si noua toate.

Sunt gari in care poate fi atat de multa lume si tu atat de scufundat in visul tau catre urmatorul tren incat gara sa ti se para goala ca o noapte fara luna. Atunci se intampla ca nu prea mai poti trai in prezent, iti incep stangaciile, nu te mai poti focusa sa-ti tii bagajele la indemana, nu mai stii unde ti-ai pus ustensilele si toate cele necesare sa fii. Asa de mult conteaza sa vezi ca nu esti singur si ca mai sunt acolo, pasageri asemeni tie, incat daca nu-i vezi si nu esti vazut, nici trenurile care vin si pleaca nu-ti mai spun nimic si nici directia nu iti mai este clara.

In orice caz, de cate ori cobori intr-o noua gara, e un ragaz sa te intrebi din nou cine esti, ce cauti, de ce ai coborat si cat o sa stai pana la urmatorul tren. Interesant e ca, fara sa ne dam seama bagajele se inmultesc pentru unii dintre noi ca niste poveri, pe masura ce adunam din cei pe care i-am intalnit bucati de vise si artefacte de iubire. Pentru altii, bagajele se imputineaza, pe masura ce calatoresc stiind ca tot ce este nevoie pentru calatorie se afla, de fapt inauntrul sau.

Pana la urma, pe masura ce trec anii, peisajele, oamenii, locurile devin tot mai la fel. Ce ramane demn de pastrat viu este felul acela in care copiii se uita cu fascinatie si curiozitate la un ciob de sticla oglindit de o raza de soare. Si amintirile acelor strangeri de mana.

Alergam, poposim, zambim, impartim din poveri, punem altora poveri pe umeri, ne strangem mainile, ne luam ramas bun si plecam asa cum am venit.

Singuri cu Dumnezeu.

Link imagine aici

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Joc si iertare

Se-ntampla, chiar acum, cand e citit, o resuscitare pentru acest blog. Foile-i sunt ruginite. Balamalele scartaie. Vantul suiera prin widget-uri neterminate.

1 an de tacere. Pentru ca, poate, intr-un fel, vine un moment in viata aproape oricarui om, ca si-n viata aproape oricarui blog sa invete sa se aseze cuminte in banca cotidianului si sa reflecteze inghesuit pe unde poate. Pentru ca, uneori. e despre ascultarea linistii si invatarea tacerii.

La mine s-a asezat nevoia aceasta, in care, cumva am trecut parca de la profilul unui copac cu scorburi deschise la profilul unui cufar inchis aproape tipic ca o noapte necesara pentru a reinvata limbajul jovial si pragmatic al solutiilor si actiunii. Limbajul a ce? cum? cand? pana cand? la ce ora? fara prea multe de ce-uri si recapitulari de ABC-uri.

Intotdeauna am crezut ca ne definim prin fapte. Si, cum in viata se cam face tarziu, faptele raman inghetate in proiecte si-atunci am renuntat adesea la analize si sinteze si mi-am suflecat coatele, fara sa ma intreb prea mult ce distanta e intre rasarit si noapte.

Nu dinadins, in drum, pe bicicleta, ori pe bus sau in rastimp de asteptare, adesea, am invatat sa ma joc, ca pe-un covoras zburtor de cauciuc cu rationamente si emotii. Cu dorul si disciplina. Cu mirarea ca suntem inca si cat de prosti suntem ca uitam dar nu vom mai fi aici, in aceasta viata. Si, nu stiu de ce in momentele acestea de incantare cu efemerul strident in fundal imi vine imaginea Mihaelei Zmadu, cu ochii ei mari si insetati sa cunoasca si sa vrea sa fie. Si mi-e dor si mi-e ciuda!si-as lovi atunci ca un copil bosumflat care nu mai are prieten de joaca cu picioarele si pumnii in inima impietrita a intelepciunii nevazute.

Si-mi mai zic inca o data ce prosti mai suntem, noi oamenii cateodata!

Un coleg imi zicea ca asta cu a fi prezent e o platitudine. Acum nu stiu daca o sa pot s-o zic cum o simt, dar e foarte diferit sa fii atent la viata, la o privire, la o culoare, la un ton, la o grimasa, fata de a nu fi atent si a fi preocupat de o clipa care nu exista inca. Dale Carnegie vorbeste de a procesa viata in “compartimente etans” – cearta de ieri e in buzunarul stang, prezentarea de vineri e in buzunarul de la piept, iar intalnirea aceasta cu un om viu, e ACUM! si am in fata mea o prezenta intrupata pe care o remarc si ascult, si raspund.

Dimineata cand ies din bloc, avem un batranel nins de ani, “bun la toate”, tare sugubat si umil si-n timp ce matura frunzele sau da zapada, dupa caz, iti zambeste si -ti aduce aminte ca intre noi oamenii, e natural sa te confirmi cumva ca ESTI, prin simpla intentie de a dialoga natural despre frunze ori maturi.

Desigur ca au fost secvente de timp cand ravna de a rezolva nerezolvabilul sau inertia de a nu actiona inspre rezolvabil m-au coplesit atentionandu-ma cu durerea aceea tipica in omoplatul stang (niciodata n-am inteles de ce durerile aleg stanga sau dreapta dar stiu ca exista teoria aceea cu stanga materna si dreapta paterna). Dar exercitiul continuu de invatare a tacerii a dat roade. Pentru ca ascultand inveti de multe ori mai mult decat atunci cand vorbesti. Adnana, “politista mea de zambete” cum imi place sa-i spun pentru ca imi atrage atentia sa zambesc, imi spusese intr-o seara, in stilul ei pretios si intelept :

-“Mami, tu cred ca faci doar lucrurile utile, dar pe cele care te bucura, cand le faci?”

Pam!pam!asa e cand ai copii. Sadesti prin tot ceea ce faci, cum calci, cum te-asezi sau te iei cu viata-n piept. Ei au scanerul pornit non-stop! Le impregnezi viata prin pori, pompandu-le comportamente si atitudini. Copiii invata asa! nu prin discursuri!

Si-am tacut! si-am luat aminte!…oarecum!si asa cum m-a invatat scoala aceasta de psihoterapie sistemica, nu m-am precipitat sa caut inlantuiri cauzale ci m-am uitat la simptomul acesta al “facerii a numai ce trebuie” si al rostului lui in ansamblul familiei noastre si m-am lasat adesea in voia jocului sa pot invata sa inspir bucuria. L-am smotocit pe Lulu , m-am aplecat sa le gadil burticile ori m-am pus pe dans cu tatal lor, ori am imbiat-o pe mamaie la un Pacalici. De dragul lor. Si-al meu.

Noi adultii comitem adesea pacatul acesta al persistentei in treburi serioase de adult, dar uitam ca zambetul e incompatibil cu cearta asa cum durerea e incompatibila cu iertarea sau joaca cu problema.

Si mi-a placut tare mult intrebarea aceasta: ” Sa fie, oare, joaca la fel de respingatoare pentru problema ca usturoiul pentru vampir?”(Michael Searle)

Si, asa este, suntem de prea multe ori crispati, incrancenati sa rezolvam probleme mai mici sau mai mari de la negociat o chirie, schimbat job pana la o despartire, incat uitam ca problema aceea poarte un alt nume decat numele nostru si-atunci ne-am putea juca in relatia aceasta “care, pe care” oferindu-ne un pic mai mult spatiu pentru creativitate de a gandi o cale de iesire.

In timp ce te joci, poti savura intensitatea de a jongla cu interpretari diferite ale aceleiasi situatii sau poti muta piesele de puzzle dintr-o secventa de intamplari astfel incat sa-ti muti pozitia din care te uiti. Cand inveti flexibilitatea de a vedea “dansul” dintre oameni, inlantuirea dintre furie si plans ori dintre lene si rezilienta, ori intre naivitate si scepticism inveti pana la urma sa ierti si sa te ierti.

Si iertarea devine cel mai important lucru.

Dar toate, la randul lor. Mai intai tacerea. Apoi jocul. Si-apoi iertarea!

Sursa foto aici

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

2018 Un an trait, inteles si nescris

In sirul intamplarilor din acest an, a fost si intamplarea lenevirii in privinta scrisului pe acest blog. Mare intamplare, nu?pai este, caci pentru mine scrisul e ca aerul, hai nu, nici chiar asa! ca apa, sa zicem. Ok, ok. Ca merele!:)Ca sorcova!

Nu serios, acum! E vital sa aflu motivul acestei retrageri, in timp ce scriu acest ultim articol la capat de 2018. Permiteti-mi!

Pai sa vedem! De ce scriu, cand scriu? E usurarea aceea ca, sondand in adancimile mintii, si punand pe tapet apoi siruri de ganduri si imagini, stii ca nu esti singura/ul care gandeste sau simte asa. Apoi mai este si un exercitiu de organizare si categorisire a gandurilor. Precum curatenia de Craciun in casa mintii. Si bradul in cazul de fata e intrebarea “de ce n-am mai scris?”.

Prima incercare: anul acesta au venit niste intamplari mari cu presiunea unui kirov peste araturile mintii mele, iar o parte din procesorul meu s-a reconfigurat. Daca inainte vedeam lumea in puncte, acum, vad lumea partial fara puncte.

Asa, si?

Pai, mai exact, ceva iluzii au picat. S-au scuturat! ( Ce iluzii? Intram in detalii.) Iar anul acesta a fost despre umilinta, dar si despre luciditate. Despre a face distinctia intre important si detalii. Despre alegeri. 2 alegeri mari au fost in 2018 si altele mai mici.

A doua incercare. Apoi a fost lupta cu frica. O frica fidela, insurubata in suflet ce m-a insotit zi de zi. Erau ore cand incercam sa fac pact cu ea, sa o inteleg de ce s-a instalat acolo pe nepusa masa. Care era rostul ei?se-ngrijora pentru rostul meu?de ce se interpunea intre mine si scopurile mele? (Scrisul era unul dintre scopuri?) Nu mi-a raspuns, desigur. Insa a disparut asa, intr-o dimineata dupa ce staruisem in ruga si-am inteles poate mai bine soaptele stinse ale unor nevoi dosite in cotloanele mintii.

Si-a lasat loc linistii. Ca intr-o sala de bal, cand intamplarile anului s-au retras galant una cate una inspre trecut, mirosul incins de nervi intinsi s-a estompat ca alcoolul din pahare, reflectoarele colorate ale fricii s-au stins si magia noptii de bal s-a rispit intr-o baie de lumina solara acompaniata de o imbietoare tacere.

A treia incercare. Tacerea. Am inceput sa o explorez si sa o plac, inteleg mai mult. In tacere, am gasit adesea punti in care ma centrez pe mine insami, fara sa ma mai tulbur sa o impanez cu vorbe-n vant sau cu nevoi inchipuite.

A patra incercare. Familia. Mi-am reconcentrat fortele catre locul unde sunt oamenii pentru care ai cea mai mare responsabilitate sa fie uniti si sa colaboreze. E locul, unde inima mea bate in trei trupuri.

Tot ceea ce sunt, din toti rarunchii si balamalele mele, imi iau piticii pe sus si m-adun laolalta inspre telul mare, clar si rotund de a mentine flacara nestinsa a unui Acasa, sigur si luminos in amintirea adultilor de maine. Noi, oamenii avem nevoie, cu totii de acesta baza de siguranta cu doi stalpi din mama si tata, c-o casa cu dragoste, cu intelegere, buna oranduiala , disciplina si ferestrele deschise catre cunoastere si oameni faini si ciudati (cum imi plac mie). Sau cel putin, sa credem ca le vom dobandi candva. Si cu acest tel, intr-un fel, cred ca m-am intors si eu in sfarsit, Acasa.

De aceea n-am scris atat de mult. Am hoinarit mult in acest an, m-am impotmolit de cateva ori, m-am temut de cateva ori ca o sa-mi pierd directia, c-o sa-mi stropsesc genunchii si n-am sa mai ajung la liman.

N-am mai scris pentru ca am trait mai mult in acest an!Si cand traiesc altfel decat stiam, nu mai scriu, invat!

Dar Decembrie s-a instalat cu liniste, iertare si speranta regasirii.

Unii zic ca oamenii nu se schimba. Eu sunt de acord cu ideea ca schimbarile cele mai importante se intampla intr-o iubire mare sau cand devii strain intr-un taram strain, cum spunea Maturana. E ca si cand ai piciorul rupt si chiropracticianul ti-l pune la loc. Asa si cu schimbarea. In iubire si-n instrainare, baza de siguranta, pista ta de aterizare ti se pune la loc in 2 timpi si trei miscari, pana sa apuci sa-ti dai seama dar, desigur cu niscaiva durere in prealabil.

In 2018 am aflat, ca in instrainare fata de cineva, sau fata de un Acasa, esti nevoit sa iti cotrobai sufletul si mintea sa-ti gasesti o baza de siguranta, alta decat cea pe care ai avut-o pana atunci. Daca nu reusesti, cazi lent dar sigur!Si in cadere, se-ntampla un lucru paradoxal, incepi sa vezi ce conteaza, de fapt si cat de trecatoare sunt toate. In cadere, nu mai ai timp de iluzii, totul devine foarte clar. Si inca un paradox, cu cat de zbati mai mult sa reusesti sa gasesti un loc stabil, cu atat nu-l gasesti si te afunzi tot mai tare, ca-n nisipurile miscatoare.

Cel mai bine e sa te asezi, cu linistea unui copil obosit de imbulgareala, sa inspiri aerul rece, sa te-mpresori de albul nemarginit al zapezii, sa contempli dansul fulgilor poznasi sa-ntinzi bratele si sa stii ca prin zbaterea ta va ramane un contur de inger acolo unde ai fost si te-ai impacat cu tine.

Un contur de inger peste care vor ninge alti ani.

La multi ani!Si-un 2019 spre mai Acasa, trait si-nteles pe deplin!

Sursa foto: aici

Posted in Prezentul ne-efemer... | Tagged , , , , | 1 Comment

Zone tabu in relatii

Sursa foto 

Stiti expresiile acelea pe care o data ce le citesti ti se impregneaza in minte precum un ecou si nu-ti dau pace indiferent ca esti in trafic, citesti sau prezinti ceva?

“Se face tarziu in viata!” 

Asta e expresia. Simpla dar intensa. Ca atunci cand stateam afara sa ne jucam cu saniile pe derdelus, ori caii la fuga pe maidan si venea vocea ratiunii ori chiar parintele in persoana, obosit de treburile serioase ale vietii de adult si ne amintea: “Se face tarziu!Hai acasa!”.

Noi in toiul jocului, prinsi in noianul strategiilor de a face fata, ori in mrejele atractiei jocului pur si simplu, nici nu observam ca se apropie noaptea si cerul se uita inspre noi a chemare. 

Si-mi aduc aminte de marele Mircea Miclea(fiecare om in lumea asta are un om mare, al meu e Miclea) cum ne spunea prevestitor la finalul facultatii:” Sa stiti ca la baza celor mai importante probleme pe care le veti avea in viata vor avea ca sursa o relatiile cu ceilalti oameni ” Atat de banal si atat de esential.

Cel mai important aspect al vietii sunt relatiile!

Exista relatii care nu vor incepe niciodata, relatii ce se incheie din initiativa proprie ori nu si relatii care, taman incep sa se infiripe. Exista relatii superficiale si relatii profunde, ori intime, dupa expresia lui Esther Perel: “Into me see”. Ca-i una, ori alta, noi vrem la baza sa fim acceptati, intelesi si lasati sa exploram in pace cand avem chef, ori sa contribuim la binele celuilalt dupa nivelul nostru de empatie si nevoie de conexiune. 

Fiecare relatie e ca un dans ce dureaza mai mult sau mai putin, te avantajeaza mai mult sau mai putin, te oboseste sau te energizeaza. Pentru unele relatii, clepsidra e foarte alerta si totusi ele compun o baza solida a vietii tale. Pentru alte relatii, desi te insotesc toata viata, nu spun nimic despre cine esti sau cine ai fi vrut sa fii. Relatiile acestea sunt cromozomii fragili ai vietii noastre efemere.

Prin natura profesiei mele, pe de o parte ca psihoterapeut in devenire, pe de alta parte ca psiholog organizational, m-a preocupat mult in ultima vreme tema vulnerabilitatii in relatiile profesionale. Patrick Lencioni si Brene Brown, sunt 2 autori ce vorbesc despre faptul ca o relatie/echipa functionala are la baza increderea, iar increderea se construieste sine qua non prin ideea de transparenta, adica a-ti expune autentic si onest slabiciunile. Desigur, pentru a face posibil acest comportament de grup, leaderul grupului trebuie sa decida daca are suficient curaj a-si dezvalui calcaiul lui Achile. Daca decide ca nu are, atunci caruselul parodiei celebritatilor si conversatiilor despre vreme se perpetueaza de la o generatie la alta. 

In acelasi timp, in cultura asiatica, pentru care, recunosc am o pasiune, auto-disciplina si concentrarea pe dezvoltare continua, pe a indura, a invata din dureri sunt valori fundamentale. Un samurai indura si nu-si arata slabiciunile, indiferent de cat de greu ar fi.

Coborand in realitatea vietii cotidiene, observ ca majoritatea oamenilor parca-s nascuti in Japonia, in sensul ca impartasesc mai degraba viziunea ca a-ti arata vulnerabilitatile si a vorbi deschis despre ele este o nechibzuinta. Parca, cu totii au fost la cursul acela, la care, cu siguranta eu am lipsit in care se spunea “sa nu ai incredere in nimeni!”

In acelasi timp, cele mai unite echipe, in cele mai profunde relatii, oamenii ating stadiul in care mastile se lasa la intrare in hol si acolo incepe viata, cu adevarat, pentru ca acolo e despre piscul pe care vrem sa-l urcam impreuna si nu despre cum sa fac sa nu observi ca gresesc. Dansul in care te uiti la pasii mei cu scopul sa-mi corectezi tehnica e foarte diferit de dansul in care impreuna ne lasam condusi de ceva mai inalt decat noi doi. La fel cum, sunt momente cand e despre tehnica, sunt momente cand e despre a te lasa dus de val, dar totul e sa fie sincronizare. Sunt momente cand facem haz de noi insine si sunt momente cand intelegem ca-i cam grav insa vina nu apare niciodata in peisaj pentru ca te simi inteles si nimeni nu e mai presus decat nimeni. 

Si-atunci, cu slabiciunile la vedere sau fara slabiciuni la vedere? Aceasta este intrebarea? Cand e momentul sa iti permiti sa te arati vulnerabil, sa-ti lasi mastile acasa prafuite intr-un ungher, sa iti relaxezi muschii si sa respiri in tempoul natural, insufletit ca poti sa cresti in acea relatie?A nu se intelege ca sustin un nudism total al relatiilor in care toata lumea striga in gura mare despre cat de gol e in afara sau inauntru. Ci sustin ca viata se-ntampla atunci cand esti conectat cu alte fiinte umane. Si sustin ca mastile impiedica conectarea. 

Nu cred in reteta de a fi invincibilo-impecabil in viata profesionala si vulnerabil-insufletit in viata personala. Ajungem in cel mai bun caz la stadiul de “sa ai unde, sa ai cu ce, dar sa nu ai cu cine” sau sa scoti mitraliera si sa tragi ca te sufoci de-atata abtinere de la ceea ce esti de fapt. Petrecem 8-10 ore la serviciu; e mult prea mult sa-ti permiti sa alimentezi o masca ce nici macar nu ti se asorteaza cu ceea ce stiai ca esti cand te-ai uitat ultima oara in oglinda.

Eu zic in final ca si asiaticii si occidentalii au dreptate.

Merita sa lucrezi pe de o parte la vulnerabilitati, desi, cu cat lucrezi mai mult la ele, cu atat par mai mari si mai intense. Dar nu cred ca merita sa irosim zilele, evitand sa fim judecati, luptand sa fim acceptati, camuflandu-ne defectele si epatandu-ne trofeele. Ci merita sa oferim mai mult, sa iertam mai mult, sa avem curaj mai mult in a vorbi despre imperfectiunile noastre; si merita sa investim timp in a initia acele conversatii dificile pe care le-am tot amanat. Si, pasiunea vietii mele, merita investit timp in a explora “nespusul”. Intotdeauna e foarte important ceea ce aleg oamenii sa nu spuna intr-o relatie. Care e zona tabu?

Asadar, tabu ori ba, sa vorbim despre defectele noastre?sau sa le ascundem sub pres pana la urmatoarea statie in care stim sigur ca vom cobori din trenul relatiei?

Cum ar fi ca intr-o singura zi, sa inversam raportul? 

Timpul pe care il investim in a vorbi despre defectele altora sa-l petrecem vorbind despre defectele proprii? Ar fi o zi in care s-ar sparge oglinzile.

Cum ar fi o saptamana in care focusul conversatiilor nu ar mai fi despre cat sunt alti oameni de defecti ci despre care, cum si ce sunt defectele mele?

Ar fi o saptamana in care noptile nu ne-ar mai fi asa senine, insa ar putea fi inceputul asumarii responsabilitatii acestei vieti. Ar putea fi declicul in care te decizi sa spargi tacerea si sa spui ceea ce ai vrut sa spui de-atata timp, ar putea fi insightul pentru un dans care e menit sa sa incheie, ar putea fi inspiratia pentru marea schimbare sau cazul sa te retragi sa-ti regandesti prioritatile.

Merita sa fii autentic in relatiile tale. Cum spunea cineva “daca nu esti dispus sa incerci, nimic din ceea ce este nu s-a intamplat inca”.

Si-apoi “se face tarziu in viata”!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

In cautarea Nordului tacand

E vreme in care e nevoie sa taci. E nevoie sa te-nclini pur si simplu si sa accepti ca mintea, ti-a fabricat iluzii si tot ea a decis ca e momentul sa primesti sah-mat; asa ca intr-o clipita, iluziile se sparg tandari si lasa un gol numai bun de umplut cu noi iluzii, cu noi miresme si planuri si vise.

Se intampla uneori in viata ta sa te afli la rascruce de drumuri si sa fie nevoie sa alegi, stanga sau dreapta, inainte sau inapoi. Si se mai intampla uneori cand trebuie sa iei aceste decizii pentru rascruci simultane pentru ca stii ca vietile altor oameni depind de traiectoria pe care o vei alege.

Si-atunci busola ta interioara e atat de suprasolicitata, incat temporar, se deregleaza iar sudul arata ca nord iar estul arata ca vest si noaptea e zi si ziua e noapte si mintea e suflet si sufletul e minte si inspirul e expir si cuvintele isi pierd culorile  si gesturile se pierd si orbesti si surzesti la tot ce rezonai pana atunci. E ceata si fiinta ta nu vrea altceva decat sa se intoarca in punctul de intersectie de unde a inceput totul. Insa inevitabilul s-a produs si n-ai decat sa accepti ca ai devenit peste noapte o umbra a ceea ce erai.

N-am fost de acord niciodata cu ideea ca exista intentii rele, ci doar ca exista contexte favorizante care scot din oameni arme nebanuite impotriva intemperiilor reale sau inchipuite.  Ca in celebrul experiment al lui Zimbardo cu inchisoarea, o data ce contextul te “alege” sa fii gardian nu detinut, pur si simplu te conformezi rolului, contextului si produci inevitatabil durere celuilalt. Intotdeauna am fost fascinata de cat de diferit se poate comporta un om in contexte diferite. Tibi Useriu in contextul distructiv al inchisorii, Tibi Useriu in contextul acceptarii si iubirii de frate. 2 oameni total diferiti. Si din acest contrast, a tasnit performanta; din aceasta a doua sansa primita.

Si-atunci n-ai cum sa nu te intrebi, ce anume din tine scoate aceste fatete din oameni? Sunt oameni care vibreaza intr-un anumit fel incat te fac sa fii nostalgic, sunt oameni care te fac sa vezi ca nimic nu poate fi asa de grav pe lume, sunt oameni care te inalta, sunt oameni care te coboara.

Si ce va fi cand se va regla busola, cand se va ridica ceata? cine voi fi devenit atunci? un om cu  2 vieti despartite de un accident la rascruce?un ghid pentru rascrucile altor oameni?

Stiu ca, prin ceea ce fac si scriu as vrea sa ofer speranta, lumina si optimism dar mai stiu ca din dureri impartasite se pot naste poduri pentru pasagerii ce vor trece prin aceleasi rascruci. Nu cauza durerii conteaza aici ci modul cum isi sapa fagas si curge prin vene si astepti sa se elimine cand va fi din nou clar pe unde s-o apuci. Pana atunci e un coctail de ambiguitate si apasare ce-ti estompeaza lumina privirii si te-ndoaie ca pe un copac in furtuna. Acolo jos cand ajungi e ca si cand natura pune in tine amorteala ca stare generala pentru a anestezia socul caderii. Apoi vin perioade in care te scuturi, te ridici, iti dai 2 palme si urci inapoi, reluandu-ti obiceiurile si ritualurile care-ti confirma ca esti tot tu, dar iti dai seama ca ceva s-a pierdut iremediabil si cazi din nou. E iarasi, ceata, amorteala apoi iti spui ca totul e atat de simplu, n-ai cum sa nu poti sa redevii ceea ce erai, la urma urmei zeci de ani ai zambit, te-ai uitat in oglinda, ti-ai baut cafeaua, ai salutat, ai analizat, ai decis, ai muncit, ai inteles, ai iubit. Ce poate fi atat de greu s-o iei de la capat?

Si-ti pui capul in palme si vrei sa-ti inveti pentru totdeauna lectia. Poate ca acea rascruce, acel accident era un semn ca demult, tare demult, cu zeci de ani in urma calea ta era cu totul alta. Si nu-i tarziu sa cauti drumul real spre casa sau sa plantezi un copac sau sa te scuturi de iluzii si sa zambesti blandetii si luminii ce-au mai ramas plapande in tine.

Sursa foto aici

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Iluzii si scopuri la rasarit

Un  candelabru bine maiestrit, o fotografie ingenios incadrata in lumina, o gradina incandescenta de culori sau un soare bland cochetand cu boabele de roua la rasarit, toate inseamna dumnezeiesc. La rascruci, intre strazile deciziilor, unde infrigurati si credem noi, lucizi, ne intrebam daca sa cotim la stanga sau la dreapta cand viata se deruleaza inainte si inapoi intr-o secunda, cautam si framantam in ruga, un raspuns.

Cineva spunea ca Dumnezeu este ceea ce faci cand esti singur.

In acelasi timp a iubi pe Dumnezeu inseamna a iubi oamenii. Iar viata devine o perpetuua pendulare intre singuratate si oameni.

E irosire de energie sa te intorci in trecut, eu o fac insa adesea. Si inca cu pasiune devoratoare, ca si cand as vrea sa-l distrug si sa-l recompun ca pe un lego; si ce e stimulant e ca descoper, de fiecare data, cel putin o piesa noua. Da, pentru ca retinem selectiv in functie de identitatea pe care credem ca suntem.  Cum ar fi sa te ma trezesc intr-o zi ca nu sunt cea compusa din piesele albastre si rosii ci cea din piesele albe si gri?

Noi oamenii vrem sa credem ca ne-am ales noi singuri drumul. Si mie mi-ar placea sa cred ca eu singura am ales sa devin ceea ce sunt. Observandu-mi gandurile orientate spre trecut, am decis sa ma pun la incercare ca pe un candidat in interviu si sa identific prin ce filtre imi derulez viata. Si-am observat ca sunt 4 elemente: pierderile, oamenii cheie, rezultatele si marile sperante desarte, adica iluziile. Cele din urma mi se par cruciale pentru a avea o viata functionala. Si ca sa crezi in ceva trebuie sa vrei sa crezi. Daca cu mintea de 10 ani, 14, 25, 65 de ani ti se pune pata pe ceva, numai tu te mai poti scoate de acolo. Cu cat dureaza mai mult fixatia ta, cu atat vei suferi mai mult pentru ca tot ce-i omenesc tinde catre pierdere. De aceea mi se pare important sa cunosti printre oamenii cheie din viata ta, pe cei ce iti pot vorbi pe limba ta despre scopuri care conteaza. In adolescenta nu ai inclinatia sa distingi intre impactul exercitiului la vioara versus al mersului la discoteca asupra vietii de adult. Poate nici mai tarziu.

Rezultatele. Mda. Is ca si flexibilitatea unui elastic. Rezultatele iti arata cat te poti intinde, daca vrei; cu cat participi la mai multe concursuri, cu cat exersezi, inveti, te straduiesti mai mult, cu atat esti mai apt sa-ti depasesti ceea ce credeai ca-s limite. De aceea am un respect deosebit pentru cei ce trag de ei si investesc eforturi pentru a depasi un nou obstacol.  Insa cum interpretezi ceea ce ai obtinut e iarasi crucial. Poti sa ai 13 ani cand neuronii explodeaza, sa excelezi in matematica si sa fii un talent in compunere; ce faci cu rascrucea ce tocmai ti s-a configurat, depinde de oamenii cheie care-ti apar la orizont, de regula un profesor sau parinte

Au fost pierderi pe care le puteam preveni, altele pe care nu si pierderi ce erau absolut necesare dar resimite ca necesare. Intr-o asemenea situatie, cand cineva dispare, de exemplu din viata ta, la propriu sau figurat, se-ntampla un travaliu si-o renastere mai mult sau mai putin fortata. Categoric ca toate ciudateniile prezente pot fi explicate pe baza majoritatii pierderilor de pana acum. Ne inchidem in noi ca sa prevenim un abandon imaginar. Ne prefacem sau chiar ajungem sa nu ne pese doar ca sa prevenim o presupusa respingere. Si, uite asa treptat, inaintand, mai pierdem o iluzie, mai castigam o metereza in calea bucuriilor inselatoare.

De aceea mi se pare intotdeauna util sa te uiti la trecut ca la o fabrica de iluzii, unele necesare pentru a continua lupta, altele fantasme  pur si simplu. Ce ne bucura ieri, azi ne lasa rece. Desi, acum ador fasolea verde, iar in copilarie o uram, deci se poate intampla si invers. Ce am in comun cu persoana ce eram acum 10 ani?dar cu cea care eram acum 15 ani?mi-amintesc de un coleg de facultate ce m-a regasit dupa vreo doi ani la primul job cand am primit o lectie dura despre cum e sa supravietuiesti intr-un oras mare dintr-un salariu mic: “Tu Florentina, dar te-ai schimbat atat de mult! esti mult mai rea decat te stiam!”

Ce era relevant ieri, azi devine neimportant si-atunci ce ramane constant? cred acum ca cel mai important devine sa renuntam la fabrica de iluzii si sa ne ancoram in ceea ce conteaza pentru totdeauna.

Ce conteaza pentru totdeauna?

Ce nu se poate pierde niciodata?

Ce nu depinde de nimeni altcineva decat de mine insami?

Ce dureaza in noi?

Meterezele noastre din jur ne apara de intemperii, e adevarat, dar ne priveaza, de cele mai multe ori de o viata implinita. Ne-mpiedicam de propriile sisteme de aparare, ne ferim de dureri ce ne-ar putea elibera dar vom intelege poate intr-un tarziu ca:

Soarele pare sa fie acelasi si rasare cu o perseverenta si constanta incredibila, cu acelasi simt al datoriei cu toanele lui desigur, cu luptele lui cu nori si vant, dar de fiecare data cu acelasi scop: sa faca lumina pentru tot acest pamant.

Sursa foto: aici

Posted in Uncategorized | Leave a comment