Un om

Jobul meu imi ofera multe privilegii. De la cafea, fructe si masaj pana la provocari intelectuale de toate culorile. Insa unul dintre cele mai importante privlegii este acela de a intalni oameni, in fiecare zi cel putin 5.

Uneori, rar, intalnesc cate un om la care reflectez zile in sir, cand alerg, cand spal vase, cand ma trezesc. Numai cei pasionati de oameni pot intelege asta. Ceilalti, cu siguranta vor intelege eronat ce vreau sa spun. Sunt astfel de oameni, care se comporta, vorbesc, privesc si traiesc intalnirea aceea cu tine intr-un fel pe care nu ai cum sa-l uiti. Lasa urme. Lasa ecouri. Ii dai replici in gand la intrebari pe care ti le-a adresat atunci si care erau atat de profunde incat te-au socat. E atat de intens ce se petrece in acea ora ca n-ai cum sa mai fii la fel. E transformare dupa intalnirea aceea. Si e doar un strain, la urma urmei. Dar ce strain!

Dialogul fascinant e o arta, probabil si cine-l stapaneste, stapaneste lumea, cred. E un joc intelectual in care orice spui, are un reverbatie in celalalta ce se intoarce inapoi insutit si cu o valoare extraordinara ca replica la ceea ce tocmai ai spus. Oamenii acestia te scot de pe pilot automat. Te scot din matca corporatistului ce are replicile la el. Cand a plecat, am dat mana, spunand:

-Mi-a parut bine!, zic eu sec, incomplet.

-De ce?, vine scurt bumerangul replicii cu curiozitate de copil.

Ieri a fost o astfel de zi si un astfel de om.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Inauntru e ceata

Am coborat cu felinarul

In jos era ceata, in sus era intuneric

Mi-am infipt unghiile-n mine sa nu cad pe scara

Eram infrigurata cu fiecare treapta

Am asteptat sa se faca ziua sa urc inapoi

Dar deseara ori maine dimineata ma voi intoarce

Acolo unde nu imi prea place

Dar nu am alta sansa sa ma cunosc

Si daca nu ma cunsoc, peretii se surpa

Si simt ca ma prabusesc pe interior

Ar ramane afara doar ferestrele cascate a zambet

Fara dragoste, fara dorinte, doar urcat si coborat

Dinauntru in afara si-atat.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Talent, alergare si-un “aha” in fata

In general alerg singura. Cu castile infundate in urechi, cu peripetiile de peste zi derulandu-se prin rasnita mintii, cobor in mine, ca sa zic asa si astept cu nerabdare euforia ce se instaleaza ca si dupa o dusca zdravana de alcool, atat doar ca alerg pe gratis si organele mele interne raman intacte, cel mult zgaltaite in cadenta pasilor.

Sa fie vreun an de cand imi rasarise in minte, curiozitatea de a alerga cu cineva. Dupa mai multe tentative esuate din “nepotrivire de caracter” ori de ritm, ori de balans, mi se arata in final satisfactia curiozitatii. Desigur ca nu a fost potrivire totala, dar cel putin o data pe saptamana, alergam impreuna. Descopeream noua savoare a alergatului in tandem cu altcineva: potrivirea pasilor, un surogat de sugestii din partea mea, caci ca un lup singuratic si consumator brut al acestui sport nu am fost un teoretician bun sau n-am prea fost curioasa sa-mi perfectionez aceasta tehnica, pentru ca, acum imi dau seama, pentru mine alergatul e de fapt o ocazie de a fi cu mine, un soi de introspectie accelerata. E ca atunci cand merg 10 statii zilnic cu autobuzul si daca ma intreaba un calator:

“-Nu va suparati, nu stiti, opreste acest autobuz in statie la Sora?”

S-ar putea sa ezit sa raspund, in ciuda faptului ca am trecut de milioane de ori pe langa statia Sora, dar tocmai pentru ca absorbita fiind de propriile ganduri, (nu de multe ori mi s-a intamplat sa ratez statia in care trebuie sa cobor) imi sunt total straine si departe de exercitiul mintii mele fenomene si obiective precum: piata, magazine, distante sau orice reper extern.

Ei ca si cu autobuzul, alergarea pentru mine nu e despre tehnica, repere, respiratii decat, daca eventual imi impun intentionat sa observ anume ce fac cand alerg, dar nu imi vine natural sa-mi masor, autoobserv tehnica. E ca si cand ar trebui sa-mi masor tehnica de a face dragoste.  Sau tehnica de a scrie.

Iubesc, scriu, alerg pur si simplu!Acestea sunt ca atare si basta!

“- Cu cat la suta sporeste frecventa imbratisarilor pe parcursul unei zile, atunci cand iubesti?”

Nu ma-ntreba despre ele ca se spulbera savoarea!

Insa vine un moment (pentru iubire- casnicia, pentru scris- publicatul, pentru alergat-competitia) cand trebuie sa analizezi si tehnica din spatele iubirii, scrisului, alergatului. Vine un moment cand performanta devine reperul. Cand te intrebi ce sa fac, cum sa fac sa  dureze iubirea? Ce sa fac, cum sa fac, sa am cititori care ma devoreaza(nu pe mine, ci pe carte)? Ce sa fac, cum sa fac sa obtin un loc decent la concurs?

Ei, in acest moment al cercetarii actiunii in scopul perfectionarii ei, iubirea devine un schimb, scrisul un targ iar alergatul un concurs. Idealismul se spulbera! Visele dispar! Si apare o realitate noua!

Pentru mine, aceasta realitate noua a fost urmatoarea:

Sunt oameni care, fara efort si antrenament constant ating performante in concurs nebanuite! sunt oameni, care isi pun in cap un rezultat si devin una cu acel rezultat si gata! fara prea multe analize, planificari si pregatire. Fata cu care alergam la antrenamente o data pe saptamana sau mai rar, s-a clasat in primii 10% din participanti. Si niciodata in ultimul an n-am vazut-o alergand cu o asemenea determinare. S-a dus ca gandul! Eu, care impuneam, de obicei, ritmul la antrenamente, in acest concurs, nu am putut sa tin pasul cu ea!

Iar acest “nu am putut” m-a trezit!

Din reveria si visul meu de a alerga pur si simplu. Omul cu care alergam alaturi, dintr-o data, l-am vazut intr-o alta ipostaza: a celui ce se duce spre tinta lui cu o viteza nebanuita.

S-a trezit competitivitatea din mine. O stiu! Si nu-mi place! Dar de-acum alergatul capata o noua conotatie, o noua dimensiune pentru mine. Pot sa spun ca au fost mai multe lectii in aceasta intamplare. Dar cea mai importanta a fost sa-mi reamintesc si sa recunosc puterea talentului. Poti sa muncesti, sa fii consecvent, sa transpiri, sa te doara si sa crezi in tine, e ok!

Insa vine cineva, asa cu o eleganta nonsalanta ori cu o precizie de diamant si zbang! rade tot! te lasa mut! e facut pentru asta si, pur si simplu stii ca acolo e natura care l-a inzestrat pe om si gata! Talentul este inimaginabil si cand se combina cu determinare, acolo se intampla minuni.

Ati vazut talentul?e imposibil sa nu-l recunosti cand apare! si-automat apare intrebarea in tine, dupa ce te dezmeticesti :

” -Eu, oare am vreun talent?cat efort trebuie sa depun sa-l scot la suprafata?sau poate ca n-am!”

O a doua lectie, la fel de importanta este despre focusarea pe rezultat. Si asta, s-ar putea sa anuleze prima lectie. Adica daca talentul este un mit, atunci, fata aceasta s-a dus racheta spre tinta pentru ca numai asta i-a fost in minte si nimic altceva! Nu stiu, probabil ca or fi studii pe tema, dar tind sa cred ca, capacitatea de a reinterpreta optimist senzatiile de discomfort este un ingredient important in performantele sportive.  Adicatelea, omul ala cand alearga, ii da in cap constant vocii care spune:

“-Nu mai pot! ma sufoc! s-o las mai incet ca mi se taie filmul!”

Nu! El ignora orice obstacol intern, reinterpreteaza semnalul de “combustibilul e gata!” si insista sa mai poata cand corpul zice ca nu mai poate.

Si daca despre talent nu pot decat sa constat ca este sau nu este, sa-l recunosc si sa-l salut: “- Hei, prietene, cum iti alegi, tu oare, clientii?”ca pe un faurar de bijuterii, despre determinare si ambitie nu pot decat sa ma inclin. Intr-o lume in care ni se striga din toate Untold-urile(no offense!) ca efortul e apanajul fraierilor si ca scopul scuza mijloacele, astazi ma inchin in fata talentului si al persistentei in a atinge un scop.

Si asta pentru ca am ales sa nu mai alerg singura!

Alergand in doi, ca-n viata, am invatat in acest weekend ca:

  • noi oamenii suntem tare diferiti si alergam din scopuri total diferite asa cum muncim, scriem, ne casatorim din scopuri total diferite!
  • obiceiurile sanatoase precum pregatirea sunt importante insa exista un AICI SI ACUM! un moment potrivit in toate; castiga cei ce recunosc momentul potrivit si se mobilizeaza cu toate fortele sa valorifice la maximum acea oportunitate;
  • o durere in sine nu e mare; modul cum alegi tu sa o lasi sa te perturbe sau nu din drumul tau conteaza!
  • cand esti daruit de la Dumnezeu c-un talent (si cu totii, cred ca suntem) viata e o bucurie! Important, devine sa cauti acel talent, altfel te pierzi de tine insuti si orbecaiesti prin iluzii. Fara sa afli vreodata la ce te pricepi cel mai bine e ca si cand n-ai trait!

P.S. Si, da…talentul meu nu e alergatul. Alerg doar sa-l caut! Dar al ei e unul dintre ele.

Sursa foto : aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Visatori sau eficienti?

Emotiile varsate pe tastatura sunt mesagerii libertatii mele.

Fiecare din noi avem o ancora a libertatii : unii se catara-n pesteri, altii escaladeaza-n munti, multi plonjeaza in adancurile marii, eu si altii ca mine ne cataram pe tastatura, incercand sa decupam imagini din cuvinte.

Si ma caznesc ca un copil curios si avid c-un puzzle urias de litere si coduri de emotii si ma-nbufnez si ma bucur cand iese un petec de fereastra spre Cer.

Aici jos, in intamplarile zilei cand ungi painea cu unt si copilul te striga sa-l stergi la fund iar ceasul ticaie grabit a plecare, intri pe mod automat, te-ndoi, alergi si respiri in tempo-ul cerut a lui “trebuie” si a lui “se cuvine”.

In zilele cu noroc, robotul din tine ramane-n fundal, il observi cum se declanseaza, taie tacticos paine, introduce rufele in masina, biletul in compostor, parcurge replicile, scaneaza glumele, il aplauzi si ii inchizi butonul, deschizi fereastra si urci scarile spre Viata.

Recunosti o astfel de zi pentru ca ai ras cu lacrimi ori  ai tresarit in intalnirea cu acel orb zambind, regasind seninul zilei in timp ce poate ca distras introduceai cutitul in masina de spalat, taiai biletul, divagai de la replici, incurcai pasii stricand robotul dar respirai libertate mai abitir ca-n copilarie.

Visatori sau eficienti?

Lucizi, poate.

 

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Ratacind pe-o linie de tramvai

o-linie-de-tramvai-din-ploiesti-reabilitata-cu-peste-90-de-milioane-de-lei-nu-poate-fi-folosita-402316Cel mai mare dar pe care ni-l putem face noua insine de multe ori este sa te debarasezi de credinte, ganduri de care suntem puterninc atasati. Aceste ganduri decid pentru noi de-a lungul vietii “ce se cuvine”; ” ce e drept”; “ce e just”; “ce si pana unde pot tolera” etc. Ele au fost fabricate de-a lungul formarii noastre, incepand de la masa de duminica in care, parintii stipulau ce e bine si ce-i rau pana la intamplarea din liceu in care limitele ne-au fost testate de niscaiva situatie sau priteni. Prin urmare aceste mici entitati nonfizice ne-au insotit cu o mare fidelitate de-a lungul peripetiilor din viata. Si uite-asa, ajungem sa fim compusi in nucleul nostru dur din credinte puternic inradacinate ce ne dirijeaza gandirea pe o linie de tramvai sau alta, la cea mai mica provocare din lumea exterioara.  Astfel ca ajungem sa scanam rapid informatiile si fabricam concluzii rapide si eficiente: “copiii ce vorbesc in biserica is copii needucati”/ ” nu are facultate-inseamna ca nu-l duce mintea”; “vorbeste bine- e destept”:” mi-a zis ca am gresit- are ceva cu mine” etc. Foarte interesante sunt cele raportate la sinele propriu de genul” ca sa merit sa fiu iubit- trebuie sa muncesc mult”, zic interesante pentru ca acestea sunt cel mai putin scoase la suprafata in conversatii obisnuite, dar de ele depind atat de mult echilibrul pe care-l poti obtine in relatiile cu ceilalti.

Daca iti propui sa asculti cu atentie pe strada, in autobuz, oamenii vorbesc cu apropiatii/prietenii despre un Altul/Alta/Altii care sunt “ridicoli/imposibili/nedrepti/exagerat de…”in relatia cu ceilalti.  Si la celalalt capat, se-ntampla cel mai probabil o validare a vaicarelii de catre prietenul plin de compasiune: “Te-nteleg!vaiii cum poti sa mai suporti asa ceva!

In tot ce e suferinta umana, noi oamenii fabricam foarte usor, aproape instant explicatii: ” el e de vina ca nu s-a asigurat in trafic”; in tragediile colective, se vehiculeaza cu o repeziciune incredibila acest gen de explicatii in care “Altul e de vina, iresponsabil, lacom de bani” etc. Si da, mintea umana e construita pe principiul economiei de resurse- la o prima perceptie a unui eveniment, ea fabrica instant o ipoteza despre cauza ce a determinat acel eveniment. Omul din pestera se trezeste in noi, vede un seaman afectat, amenintat, mancat de lup si automat intra in starea de-asi gandi o arma pentru el in caz ca se va intalni si el cu acel pericol.

Ne fabricam explicatii pe baza acestor credinte vechi, fidele ce formeaza liniile de tramvai din mintea noastra.

Insa tot mintea/imaginatia l-a scos pe om din pestera.

Cum ar fi sa acceptam ipoteza unanima ca explicatiile pe care le fabricam instant din motive de economie si siguranta ar putea fi gresite,adica noi, eu as putea gresi?

Cum ar fi sa ma pun in pielea “celui care a cauzat suferinta” si sa-ncerc sa mi-l imaginez despre cum a invatat el sa iubeasca sau sa inteleaga oamenii?

Cum ar fi sa nu mai caut o cauza anume? si sa inteleg mai degraba efectele in lant?

Cum ar fi pentru o zi, o singura zi, sa nu mai vorbim/gandim de rau pe nimeni?

Am fi ca si cand am lua-o de la capat in fiecare zi cu o alta pereche de lentile.

Am fi mai curiosi sa-ntelegem.

Am fi mai naturali in a pune intrebari.

Am avea conversatii fascinante ce ne-ar purta pe “carari nebanuite” sau linii de tramvai nestiute.

Nota: metafora liniilor de tramvai a fost mentionata de catre formatorii de Psihoterapie Familiala si Sistemica de la Fundatia Agape pentru Ocrotirea Vietii.

Disclaimer: a nu se intrepreta acest articol ca pe un indemn de a renunta la principii si valori.

Sursa foto: aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Toamna surade

seara-de-toamna-12_673a4462572578

Ruginie si treaza

Toamna mintii mele

Dantuie si vegheaza.

Oachesa, prin a lumii zabrele

Imprastie doruri si umbre

Inmoaie inimi stinghere

Te-nmbie sa cresti si sa arzi

Inauntru cronici ale durerii

Sa razi si sa traiesti viu

Pe-aceesi purpurie lungime de unda

Cand frunzele-s mangaiate-n picioare

Si pasari eliberate-n miscare

Si, ancorati-n prezentul continuu

Noi,

Curgem cu viteza caderii frunzei

Intelegem caderea cu viteza eliberarii

Ne eliberam cu viteza puterii ancorarii in prezent.

Si toamna surade-a vesnicie.

 

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Linistea

femeie-in-iarbaLinistea mea e pierduta de cateva zile. Cand alerg o intrezaresc, dar mi aluneca ca o naluca, in timp ce scrutez asfintitul.

Nu mai vrea sa se intoarca acasa. E incapatanata ca mine.  In locul ei mi-a ramas, asa ca de-un borcan de cateva sute de grame de lacrimi la care nu pot nicicum desface capacul, sa mai deversez din tensiune.

Sunt intr-adevar cateva momente in zi cand am observat ca ar da tarcoale sa se cuibareasca la loc, inauntru. E ca-ntr-un joc de de-a v-ati ascuns cu roluri de hard to get. Cu cat ma las absorbita de ceea ce fac si traiesc momentul, cu atat parc-o vad cu ochii mijind sa vina acasa.

Cu cat o caut si-ncerc s-o ademenesc, cu cat o ravnesc mai tare sa fim iara impreuna, cu-atat pleaca mai departe.

Cum mi-e caracteristic in astfel de jocuri caci deh, sufar de teama de abandon, cred c-am sa renunt.

Voi alege sa traiesc in nelinisite. Renunt s-o mai caut.

Poate se va intoarce candva. Caci in zilele astea, e prea pretioasa.

Liniste. Liniste. Dac-o zariti, totusi, spuneti-i c-o mai astept.

Sursa foto: aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Mintea, cel mai mare magician

Latura cea mai fascinanta a psihologiei este cea care tine de teoriile contraintuitive.
Mi-amintesc ce socati am fost in anult III de facultate cand ne vorbea Daniel David despre faptul ca nu intentia este cauza comportamentelor noastre ci cu totul si cu totul altceva. Cumva faptul ca vointa e un mit, ca totul se rezuma la aranjarea circumstanteleor de asa maniera incat declansarea comportamentului sa fie determinata contextual.
Iarasi, ideea ca post decizie, avem iluzia ca “stiam noi ca ceva nu e in regula” sau vorba populara “dupa razboi, multi viteji s-arata”.
Si in aceeasi gama, fenomenul de confirmation bias sau self-fullfillment profecy. Daca esti medic si ti se fixeaza in minte ipoteza ca pacientul sufera de o anumita boala, tinzi sa-ti aduni dovezile si sa pui in asa fel intrebarile fara sa mai verifici si faptele care ti-ar contrazice ipoteza initiala.
Cred ca cel mai mare vis al meu a fost sa am la dispozitie macare 2 min sa fiu in mintea altcuiva, sa vad la modul real cum vedea altcineva culorile, cum simte senzatiile de miros, cum filtreaza prin retina lui lumina, care ii e viteza gandurilor, cat de intense ii sunt trairile. Ar fi cel mai mare insight.
Dar deocamdata, nu raman decat studiile stiintifice care au rostul de a masura obiectiv fenomele psihice precum daca gandul precede emotia sau invers.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

E o imagine aici

b-211023E o imagine aici cu:

Forma respirului lor in tandem

Si ei, cocolositi ca niste semiluni

In patuceanul indundat de rasarit

Si mai sunt imi dau seama

Suvoaie de vieti, impletite

Cununi de minuni razletite

Ce-mi fac din numele mama

Cea mai inalta implinire

Ei se uita inspre mama ca la steaua polara

Eu ma remodelez, cioplesc si ma-convoi

Sa-ncap si sa curg in nevoile lor de radacini si de tel

E o imagine aici cu:

Aici plamadim oameni

Si-i cel mai serios joc cu putinta

Dar pentru ca-i joc e despre ras si infrangeri

Si pentru ca-i serios, e ca- ntotdeauna

Crestem, iertam si iubim.

Sursa foto: aici

 

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Ce mi-am luat din “Plansul lui Nietzche”?

friedrich-nietzsche-1906(1)Sunt momente cand iti doresti sa fi cunoscut oameni ce au trait in alte timpuri. Sunt carti, din care acesti oameni iti vorbesc cum nimeni nu ti-a vorbit niciodata atat de autentic incat simti ca inspiri cuvintele lor in loc de aer. Acesti oameni, indraznesti sa crezi au facut posibila existenta oamenilor inca pe pamant. Din cum si-au trait principiile si cum si-au trait prieteniile. Iar aceasta carte, “Plansul lui Nietzche”, la granita intre realitate si fantastic este o constructie in stilul fascinant  al lui Irvin Yalom a unei sinuoase si  veritabile prietenii.

Ce m-a frapat in primul rand este actualitatea dramelor de pe scena anilor 1800. Magicul si fatalitatea farmecului feminin; gradele sociale, prescriptiile societatii in ceea ce priveste gama de atiutidini si comportamente “ce se cuvin”. Motivele de tensiuni universale: dragostea neimpartasita, casnicia ca inchisoare, lupta de putere, sistemul universitar ca sistem corupt si din toate acestea ascunse, colcaind fricile oamenilor de-atunci valabile si astazi: teama de moarte, teama de singuratate, teama de a fi liber, teama de a muri fara a-ti consuma viata.

Dialogul infiripat intre doi ganditori(in realitate nu s-au intalnit niciodata): dr Breuer si profesorul Nietzche este de fapt o reala plonjare inspre poarta interzisa a celuilalt. Astfel ca prin ascutimea mintii, empatie, dorinta de cunoastere fiecare din cei doi: un vizionar solitar si rece si un familist, medic de succes si mult prea servil, ajung in final la o eliberare de iluzii si implicit la o reafirmare prin conversatie. (N-am avut cum sa nu ma intreb cum ar arata o intalnire intre doi psihoterapeuti contemporani.)

Cartea e plina de invataminte, pe care nu te poti abtine sa nu ti le notezi sau sa te straduiesti sa ti le asimilezi, insa ceea ce m-a frapat si intrigat in acelasi timp este privilegiul barbatilor de a integra in planul vietii lor o asemenea prietenie menita” sa-i conduca catre un adevar mai inalt”.

Rolul femeii in aceasta carte este miniaturizat de la iluzie sau “fals inamic” la o sotie rabdatoare cel mult, care asteapta, indura sau porunceste atunci cand barbatul atinge limita conventiilor sociale. Femeia, in acest peisaj, e martora , piedica sau protectoare cel mult pentru barbatul ei. Astfel ca nu incape in atributiunile ei zilnice rostul unei conversatii fauritoare de sens sau clarificatoare.

Mathilde, mama a cinci copii, sotie permanent preocupata de a satisface preferintele sotului ei ratacit in luptele proprii cu obsesia legata de o pacienta, se conformeaza acestui rol de martor protector. Desi “cea mai frumoasa femeie din Viena”, provenita din familie instarita, ea il asteapta pe el sa se intoarca acasa din ratacirile lui fara urma de revolta, cu exceptia catorva confesiuni fata de-al casei Sig (Freud)

Desi in fundal, fara Mathilde acest doctor Breuer, nu ar fi putut atinge un nivel de viata satisfacatoare si nici puterea de a-l vindeca pe Nietzche.

Si n-am cum sa nu ma gandesc, in locul Mathildei la exercitiul de imaginatie pe care i-l propune Nietzche lui Josef si sa ma intreb ce ar raspunde ea ca femeie martor al destinului sotului ei la acest scenariu:

“Ce-ar fi daca un demon ti-ar spune ca viata asta-asa cum o traiesti acum si ai trait-o in trecut-va trebui s-o mai traiesti inca o data, inca de nenumarate ori; si ca nu va fi nimic nou in ea, ci fiecare durere, fiecare bucurie si tot ce este nespus de mic ori important in viata ta se vor intoarce la tine, in aceeasi succesiune…Imagineaza-ti clepsidra eterna a existentei intoarsa din nou, iarasi , si iarasi, si iarasi. Si de fiecare data intorsi la fel si noi graunte ce suntem

…de cate ori alegi o actiune trebuie sa fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Si e la fel pentru fiecare actiune pe care nu o faci, fiecare gand nascut mort, fiecare alegere evitata. Si toata viata netraita va dospi inlauntrul tau, netraita pentru eternitate. Si vocea neluata in seama a constiintei tale va striga vesnic la tine.

Urasti ideea sau iti place?

Atunci, traieste in asa fel incat sa-ti placa repetarea eterna a vietii tale!”

Cat de coplesitor ar fi acest gand pentru Mathilda, pentru orice om? cat de mult iti schimba perspectiva asupra vietii?

Filosoful vizionar, neinteles si dureros de singur Nietzche, acuzat initial de pacientul sau ca vorbeste prea abstract si impersonal, afirma, paradoxal lucuri extrem de practice despre scene ale vietii atat de personale:

despre copii:

“Pentru a forma copii trebuie sa fii mai intai tu insuti format. Altfel, vei dori copii dintr-o nevoie animalica, sau din singuratate, sau pentru a astupa golurile din tine. Sarcina ta ca parinte nu este sa produci inca un “tu”, ci ceva mai bun. E sa produci un creator.”

despre casnicie:

“Casatoria n-ar trebui sa fie o inchisoare, ci o gradina in care se cultiva ceva mai bun. O relatie ideala in casnicie exista numai atunci cand nu este necesara pentru supravietuirea fiecaruia dintre parteneri. …pentru a avea o relatia complexa cu altcineva, trebuie sa ai mai intai o relatie cu tine insuti. Daca nu putem cuprinde propria noastra singuratate, il vom folosi pur si simplu pe celalalt ca pe un scut impotriva izolarii. Numai atunci cand vei putea trai ca vulturul- fara nici un public, de nici un fel-te poti indrepta cu dragoste inspre altcineva; numai atunci poate sa-ti pese de cursul existentei celuilalt”

Si totusi, plansul acestui mare om, s-a descatusat la amara constatare ca nu va exista nicicand posibilitatea unei relatii autentice cu o femeie. O pierdere asumata si sursa de foc creator, poate, pentru ce ne-a oferit ca opera.

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , | Leave a comment