Am 31 de ierni de cand am indraznit sa bat la poarta lumii. As, varsta nu se spune, ma trase de maneca, fitzoasa din mine.
Dar e important de stiut in incercarea de a-mi afla varsta intelepciunii de a trai, de a simti toate cate imi sunt date.
Am avut si am inca o inclinatie deosebita inspre a descoperi oameni. Oameni am zis, nu locuri, nu animale, nu preturi de case, nu tehnici de negociere.
Insa pentru acest scop, al cunoasterii oamenilor, trebuie sa cunosti mai intai si locuri, si animale si preturi de case si tehnici de negociere dar mai ales sa inveti sa nu te miri in fata diversitatii. Adica sa accepti ca acesta diversitate este si n-ai putea sa o cuprinzi cu mintea peste noapte.
In ultima vreme nu stiu ce din mine ma tine in loc cu ochii larg deschisi catre oamenii ce reusesc sa aiba explicatii finite asupra vietii.
Practic vorbim aici despre oamenii ce dobandesc foarte usor certitudini.
Numai ca oamenii acestia cu certitudini sunt de doua feluri la randul lor.
Cei care parcurg un drum lung, labirintic, plin de intrebari si dileme, atenti la toate contrargumentele ce le-ar putea infirma teoriile. Ii recunosti dupa chibzuinta cu care isi aleg cuvintele spre a explica o stare de fapt. Sau dupa garantia pe care ti-o ofera legat de veridicitatea unei informatii. Sau dupa sinceritatea cu care isi afirma dualitatea fata de un aspect al vietii. Asta din urma imi pare a fi cea mai importanta. Adica, ei nu vor afirma niciodata : “mie nu-mi place sa mint” sau “eu detest fumatul”sau “tinerii din ziua de azi sunt lipsiti de bun-simt” sau “oamenii sunt rai” sau “trebuie ca copilul meu sa fie cuminte” etc. Cu alte cuvinte, ei nu sfideaza interlocutorul etalandu-si lentilele lor in alb si negru.
Exista cea de-a doua categorie de oameni ce au deja certitudinile croite in buzunarul de la geaca de blugi ori de stofa depinde de trend sau de cum bate vantul. Ei stiu intotdeauna de ce si pentru ce se intampla un lucru fara sa aiba vreo indoiala in aceasta privinta. Ii recunosti in primul rand dupa atitudine: foarte fermi si siguri in raport cu cei pe care ii percep mai slabi. Ei iti spun clar: “eu nu mint niciodata”; “eu nu suport prostia”; “femeile sunt perverse”;”trebuie sa ai tupeu in ziua de azi”;”trebuie sa fii tare in clontz”; “zici ca popa si faci ca tine”. Cu alte cuvinte sunt plini de certitudini. Si retetele lor de succes functioneaza adesea. Ei par mai adaptati decat “dilematicii” prin simplul fapt ca isi pot schimba foarte usor “certitudinile”, adica si le vor updata cum ar zice ei. Zic par mai adaptati pentru ca succesele lor sunt focuri de artificii ce se sting imediat cum vecinul lor isi cumpara o gresie mai aspectuoasa.
Sper sa nu gresesc(dilema) dar complexitatea lumii in care traim nu poate fi o lume care sa se preteze certitudinilor avute la buzunar.
Insa subiectul nu este despre cine e mai intelept si cine nu, ci despre fascinatia mea de a privi siguranta unor oameni atunci cand vorbesc despre teoriile lor despre viata.
Sigur ca este functional si adapatabil sa detii cateva axiome despre viata, insa unora le place sa creada ca toata lumea se reduce la o simpla aritmetica in care 2 ani de fericire anuleaza 2 ani de suferinta, de pilda.
Nu stiu, dar am o vaga senzatie ca mesajul nu este foarte clar.
Permiteti-mi sa mai incerc.
Oamenii din sufletul meu sunt oamenii care au dileme. Si mai ales cei care nu se jeneaza sa le verbalizeze, aratandu-si adesea slabiciunile, dualitatile “ieri credeam ca cerul meu e albastru, astazi cred ca e rosu de-a binelea”;
oamenii din sufletul meu ma privesc si pot spune “nu imi place cum ai pus problema in x moment”;
oamenii din sufletul meu pot afirma curat ” nu am inteles o iota din cartea asta”;
oamenii din sufletul meu pot spune ” e vina mea; n-ar fi trebuit sa zic asta”;
oamenii din sufletul meu “ma vad” cu aproape toate cotloanele sufletului meu si mai curate si mai umbrite si mai colcainde in mizerii si imi place sa cred ca si eu “ii vad” la fel de complet si profund.
Sunt fericita.
Pentru ca oamenii din sufletul meu exista! sunt reali; ii pot auzi, intalni din cand in cand, poate mai rar decat mi-as dori si mai ales ii pot imbratisa.
Si e tot ce conteaza!Chiar daca ,nedilematic stiu, ca un cotlon al fiintei mele va ramane “interzis”, imposibil “de vazut”, pentru ca asa e sa fie cu natura asta complicata a fiintei umane.
Un an cu intamplari digerabile, noroc si iscusinta in a izbavi catre o liniste binemeritata, oamenilor dragi din sufletul meu!

Nu am mai scris de…la venirea lui Roland acasa…
Nu am intrerupt totusi comunicarea cu voi.
Ati fost mereu acolo, cu mine, pretutindeni.
Ati primit telepatic, sper, intelesurile pe care viata mi le-a oferit pe tava in timp ce il leganam in brate pe cel de-al doilea prunc iar celalalt imi amintea ca vrea sa-si pastreze locul facand tot felul de nazbatii.
Dar acum simt o acuta nevoie sa astern pe hartie(ciorna) roadele prelucrarii intamplarilor din acest rastimp:

Am inteles ca tacerea este un raspuns foarte intelept in situatiile de furtuna intre doua suflete.
Am inteles ca lumea este o proiectie a nevoilor noastre de a fi iubiti, deci, de multe ori o iluzorie regasire.
Am inteles ca ceilalti sunt frumosi tocmai pentru ca ne surprind cu ceva frumos dupa ce ne-au suparat cu defectele lor.
Am inteles ca nu numai banii conteaza in sistemul medical si ca mai exista acolo oaze de umanitate.
Am inteles ca rabdarea de a creste copiii scade o data cu inaintarea in varsta.
Am inteles ca parintii imbatranesc mai repede cand copiii lor nu inteleg la timp ca e cazul sa inverseze rolurile.

Dar cel mai tare m-a izbit urmatorul aspect al vietii noastre finite:

Nu putem controla totul!exista ceva mai presus de noi!si cand ti se ia acea putere(iluzorie), te apleci in fata Marelui Anonim cum spunea Lucian Blaga si simti nevoia ,pur si simplu, sa te rogi.

O a doua lansare special pentru concursul de pe http://polimedia.us/trilema/2011/despre-un-baiat-si-o-fata/.

Cu fiecare frunza ratacita-n zbor
Zadarnic te inconjur, stau sa te smulg, sa mor.
Tu n-ai sa vii?asa-i?si n-ai sa arzi de dor…
Tacut ti-e pasul si spre tine,
d –apai spre al meu fior!

Pot sa ma sfasii in bucati de roua
Sau sa ma scurg in visu-ti calator,
E-nscris cu litere de piatra
Sa te traiesc murind, inabusit de dor!

Cate ceruri si infernuri
Ti-ar lua s-ajungi la mine?
Inteleg din a mea teama
Si-o angoasa ce ma-ndeamna,
Ca nu-i clipa-n viata asta
Si nu-i om in lumea asta
Sa se-nsire rost cu rost.
Deci ma pun la adapost
De-a ta patima si vraja.

Uite! Zboara un porumb
Printre frunzele de plumb
si lumini de portelan
Si se-ndura ram cu ram
Sa imi sopteasca la geam:
Tu!”lume-ncurca”?
Cine?El???
E doar o naluca!!!

Recunosc ca inima-mi ce bate cu putere transmite un tremur de neoprit mainii cu care tin stiloul(metaforic) in aceste clipe presarate cu iz de frunze umede.
Cum sa pot articula simtamintele multicolore si gandurile fluctuante ce imi cotropesc fiinta-mi ce sta sa nasca o alta fiinta?
Cum?
E clar ca azi sau peste o saptamana, cel mult doua, lumea se va scutura de doua ori din mersul ei firesc(oare?) primindu-mi pruncul in sanul ei. Daca privesc lucrurile in directia asta (cunoscand disponibilitatea generala a lumii de a asimila fiinte noi), parca mi-as dori sa-l pastrez inca la adapost mult si bine acolo unde e acum.

Daca privesc in directia ravnei(?) cu care ar vrea sa se integreze lumii in care suntem, atunci as indrazni sa stau de vorba cu fiul meu si sa-i spun:

-Iarta-mi, te rog absentele (motivate de jocul cu surioara ta cea mare) din dialogul pe care ti l-ai fi dorit probabil mult mai bogat pe parcursul celor 9 luni de sarcina.
-Sufletul meu de mama(pentru a doua oara)e deschis sa te cunoasca si sa definitiveze caramida cu caramida caminul dragostei pentru tine.
-As vrea sa stii insa ca toate zgomotele de inceput ale lumii vor fi atenuate de bratele mele calde.
-Iar daca lumina de inceput a lumii iti va parea de nesuportat, privirea mea va incerca sa te adaposteasca.
-Bucuria, lumina si caldura din casuta parintilor tai unde surioara ta sta cu urechea lipita de usa asteptandu-te sa vii, toate astea iti vor fi alinare pentru senzatiile stranii ce le vei simti in primele luni ale vietii.

Nu stiu cate lucruri vei avea sau cate vei pierde ce stiu este ca vei fi destinat sa te bucuri si sa traiesti cu toata fiinta ta toate cate ti se ivesc in cale pentru ca ai fost zamislit si vei fi crescut cu iubire si rabdare.

Mi-as fi dorit sa fi avut timp sa plantez un copac la fereastra casei nostre sa putem privi amandoi culorile toamnei ca sa intelegi cat de fascinanta e lumea in care ai sa vii.

Bucuriile mele toate iti sunt deja fundament la cladirea fiintei ce-ai sa devii.
Tristetile mele toate iti vor fi sursa de intelepciune pentru intemperiile de mai tarziu.

Toate primejdiile vor fi spulberate de increderea ca tatal tau va fi acolo mereu pentru tine pentru a te apara.
Calatoriile tale toate inspre suisurile si coborasurile vietii sa ne fie sursa de a ne mandri cu fiinta ce ai sa devii!

Confidentele si certurile cu surioara ta sa-ti fie alinare si colorit al personalitatii tale!

Imi aplec privirea catre lacasul din fiinta mea si inspir cu incredere aerul amiezei tomnatice:

- Vom fi doua fiinte in curand!

Si ce fiinte!!!

Si cu Adnana si tati impreuna vom razbi in aceasta lume… incepand din aceasta toamna cu acest miros de frunze umede…

De provenienta sunt taranca din Baragan cu un anumit grad de expertiza in prasit tarlaua, cules recorta, mustuit strugurii. Drumurile m-au dus intre timp in cetatea Transilvaniei unde mi-am completat viziunea asupra vietii in una dintre cele mai prestigioase universitati din tara. Tot acolo am invatat ,cu greu ce-i drept, sa dau din coate, sa inteleg si sa aplic ceea ce se cheama atitudine proactiva, orientare catre client si ca rezultatele conteaza nu numarul de ore petrecut la lucru.
Am reinvat si aplicat ca realitatea e complexa, atat de complexa incat poti vinde frigidere la eschimosi iar clientul (manager de companie ori departament in cazul domeniului meu), dumniezaul nostru vrea sa auda numai despre aceasta parte a realitatii, adica despre SOLUTII si inca si pe limbajul lui fie ca-i de formatie tehnica, economica etc.
Am reinvat si aplicat ca nu ai voie sa fii obosit sau sa pari ca ai probleme (PROBLEMA???ce-i aia?) in relatie cu clientul; esti doar expertul amabil si niciodata deranjat de absolut nici o cerinta ori insinuare din partea clientului.

De o bucat buna de timp tot drumurile presarate cu rasete si plansete de copii, miros de scortisoara si mere coapte, in concluzie cerinta si nevoia de a-mi consolida o famile m-au adus intr-un orasel mic si linisit in care nimic nu pare sa fie clintit in ordinea lui molcoma.

Insa, deunazi mi s-a ivit ocazia de a scana si vibra la niste profunzimi mai putin placute ale linistii oraselului in care vietuiesc momentan.

Intamplarea are in centrul ei un personaj nebanuit de straniu in comportament pentru vremurile in care traim: un notar public.
Fusesem nevoita sa apelez la serviciile dansei (caci e vorba despre o domnuca in jur de 35 de ani).
In antecamera ma intampina destul de amabil o secretara:
-Ce doriti?
-O procura notariala legat de….bla, bla, stiti am si o ciorna ce ar putea sugera cum sa arate textul ei.
Usor nemultumita(nu banuiam de ce) imi ia ciorna si merge cu ea la domnia sa, doamna notar sugerandu-mi sa astept (in picioare).
D-na notar ii da aprobare sa intru pentru a-i explica (credeam eu)pe indelete solicitarea mea. Eu imi iau copila la subrat ,caci bebele mic de 8 luni din burtica nu-mi mai permite s-o port altfe,l si dau sa intru. Secretara imi face semn sa o las pe copila de 1 an si jumatate in antecamera sa astepte. Eu ii explic ca nu am cum.
Intru si incep sa imi explic nevoia mea de client.
-Stiti, este vorba despre o procura pentru a delega pe cineva sa ma reprezinte in sustinerea unui dosar la Autoritatea Nationala a…
D-na notar cu expresie dezaprobatoare, stramband din nas ca un profesor hotarat sa te pice din start:
-No, nu, nu, nu….nu e clar, imi trebuie ceva scris, asa nu pot…
Eu incerc sa inteleg care e sursa neclaritatii:
-Ok, atunci sa va spun pe indelete care e procedura si la ce pas ma refer pentru a formula impreuna, daca vi se pare ca nu suna bine…
Domnia sa, deja iritata, facu un semn cu mana ca un imparat ce-si alunga slugile, semn din care inteleg ca tre’ s-o cam intind,
-Nu, nu trebuie ceva scris.
Eu deja incurcata si picata in capcana, asumandu-mi rolul de cetatean umil al micii urbe cu care probabil e obisnuita, imi cer scuze sa apuc sa merg pana la caruciorul parcat in fata cabinetului de unde sa iau intregul dosar cu cei doi copii:unul la subsuoara si unul in burtica pe scari in jos…
Cand ma intorc gafaind cu dosar in dreapta, copil in stanga,copil in pantec, observ ca imi pierdusem dreptul de a mai intra in locasul preainaltei notarite.
Trimisese o subalterna sa ma preia. Isi arunca domnuca asta un ochi superficial peste dosar si-apoi ia un pix si o foaie si imi cere arogant:
-Ziceti!
-Ce sa va spun?sa va dictez textul sau sa va explic care este cazul?
Deja iritata:
-Catre ce autoritate?(desi autoritatea era scrisa cu litere mari atat pe dosar cat si pe ciorna mea)
-Haideti sa va explic care este situatia sa vedem cum putem formula textul, zic eu conciliant, intelegand ca vom colabora pentru a primi o SOLUTIE in calitate de CLIENT ce eram.
Ea da din cap dezaprobator deja rosie ca focul la fata.
In mine se zvarcoleau hormoni de sarcina si cele mai agresive injurii la adresa unui sistem comunist, imposibil de actual.
-Ok. Dvs, nu v-ati mai confruntat cu un caz similar?
Ea aproape oripilata de tupeul meu:
-Nu, haideti ziceti mai departe…
Dupa care aud urletele doamniei sale:
-Sofiiiiiaa, cauta dupa Suciu, ti-am zis!acuuuuum!ce stai in loc ca proasta?
O data cu falfaitul pliurilor fustei nervoasei subalterne roind spre biroul notaritei, secretara imi da un ghiont cu subinteles:
-Stiti, d-na notar nu suporta copii.

La acel moment, taranca din mine cu toti hormonii de sarcina si sudorile fruntii de la tinutul copilei in brate i-ar fi inmanat ferm si hotarat o sapa in spinare si secretarei si subalternei dar mai ales notaritei, drept satisfactie pentru serviciul oferit.

-Ok! dati-i pace!
Imi strang hartiile si dau sa plec.

La care subalterna:
-Stati!haideti ca incercam sa va ajutam!

-Ce?sa m-ajutati???doamna, eu sunt clientul care platesc un serviciu oferit de dumneata si de inaltimea sa notara.

Degeaba.
In perceptia functionarilor din orasele mici esti acelasi nenea Ionica, zilier la CAP.
Traiasca Romania cu mediul ei urban cu tot!traiasca si CLIENTII!Bine ca ne AJUTAM intre noi, ca de SOLUTII…ce sa mai zic?

Dupa ce afla lumea ca esti psiholog, ghici ce te intreaba imediat?
“Cat de mult te influenteaza ceea ce ai invatat in relatie cu familia sau prietenii?”(aplici strategii de manipulare/negociezi mai usor/aplici tactici de convingere/stii cum sa calmezi spiritele intr-o situatie…)
In functie de cine intreaba: un calator in tren sau un potential sef la interviu, fauresc un rapuns care sa fie pe placul persoanei respective, sa-i incante presupunerea sau sa-l socheze, dimpotriva daca il banuiesc c-ar fi apt de a purta o polemica.
Fata in fata cu aceasta “coala alba de hartie”, insa, nu stiu care e “raspunsul corect”. De fapt nici nu conteaza asa mult daca da sau nu, conteaza pana la urma cat contribuie la functionalitatea ta ca om, faptul ca ai terminat o facultate, respectiv un master de psihologie (si nu oricare-ca sa ma laud-ci cea de la babes-bolyai).
Sincer, nu stiu daca are de-a face cu psihologia sau nu, cert este ca de curand am avut o revelatie cu gust dulce-amarui.

Suntem ceea ce suntem datorita modului cum ne alocam resursele pe unitate de timp.

In fiecare clipa ai de ales intre cateva zeci, sute de variante de actiune. Si esti constient ca acea clipa nu mai revine. Dar chiar nu mai revine. Niciodata.

In pauza de masa de o ora, x alege sa ia un pranz copios la restaurant cu sotia, y alege sa-si continue sarcina rontaind pufuleti in fata calculatorului, z uita ca e pauza de masa si tocmai incepe un nou proiect sau da o raita pe polimedia.:))

Pe plaja, sub soarele arzator, a alege sa se gandeasca la seara din ajun, b alege sa planifice weekend-ul viitor, c alege sa incerce o relaxare totala vizualizand un ecran alb si constientizandu-si respiratia ori bataile inimii.

Revelatia mea consta in faptul ca undeva la 89% din timpul meu de “rumegare” il aloc…stupoare oamenilor, da, oamenilor pe care “ii cunosc” sau mai corect spus cunoasterii oamenilor din jurul meu. Incerc permanent sa inteleg de ce x s-a comportat asa si nu altfel, de ce a ales sa spuna asta, ce intentii a avut de fapt, de ce continua sa persiste in greseala x sau y, ce parere are de fapt despre…?
Ar fi suficient de confortabil atat timp cat s-ar limita la capitolul “barfa” sau “viata celorlalti”, insa nu e ok atat timp cat nu exista un scop alocat la aceasta activitate mintala. Adica as putea sa fac atatea lucruri care sa imi ajute traiul de zi cu zi, traiul cu mine si devenirea mea in speta. Dar n-o fac. Prefer sa tot depan scenarii, flashback-uri din zilele anterioare cu expresii, reactii, spuse, fapte ale oamenilor pe care “tot ma preocupa sa-i cunosc”.
M-am gandit ca poate fi asta scopul: “cunoasterea oamenilor”. Ok, si? pentru asta exista metode de cercetare cu ipoteze si laboratoare aferente, n-o pot face la fel de sistematic in timp ce curat morcovi sau o sterg pe fiica mea la fund.
E ca un vartej al gandurilor pe care nu-l pot opri. Si vreau sa arunc ancora in teren solid. Sa revin pe pamant si sa ma preocupe cum sa conserv gogosari sau ce planeta s-a mai descoperit sau de ce basescu inca ne conduce, sau ce limba vobeau evreii, sau ce filme bune au mai aparut….
Nu, daca ma abordezi in a detalia un “studiu de caz” cu tema de ce x are problema y(este obsedata de curatenie/sta prea multe ore in fata calculatorului/are probleme in casnicie/nu are incredere in el etc)….infloresc, efectiv si simt ca traiesc cu adevarat.
Atat timp cat nu pot ajuta sistematic pe altcineva (pentru ca nu vrea, pentru ca nu recunoaste ca ar avea o problema, pentru ca nu am pregatire in terapie etc) cer universului(!!!) sa ma trezeasca si sa-mi vad de treaba mea!
Scopurile bine formulate cu metode bine alese si unitati de masura clare pot fi o cale de salvare din cercul vicios al obsesiei de a evalua oamenii.
Dar apoi exista riscul sa compar o disciplina in exces a vietii mele cu oranduieli mai latine din vietile celorlalti.
Din ce se confectioneaza o sita vizuala pentru drumul propriu?cum sa ma strecor in desisul de comportamente ale celorlati ca sa-mi stabilesc propriul program de viata?
Din ce sunt fabricati oamenii precum Toma Coconea ce nu vad altceva decat scopul de a ajunge acolo, intr-un acolo bine definit si “scuturat” de influentele celor din jur?