floungureanu's blog

Viata este o intreaga pregatire pentru o reprezentatie care nu va avea loc niciodata.

May 5, 2012
by admin
3 Comments

Insingurare si putere

“Experienta fizicienilor Michelson si Morley a dovedit in chip hotarat ca dinaluntrul unui sistem inchis nu se pot face observatii asupra miscarilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflandu-se si el in interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, in miscarea absoluta a acestuia. Asadar nu poate “iesi” dintr-insul ca sa-l observe « din afara si sa emita constatari obiective cu valoare nerelativa”.

Atat timp cat actionez si reactionez in cadrul unui sistem, unei relatii, unei organizatii, unei comunitati nu pot fi obiectiv in privinta propiei mele relatii cu partenerul, propriului meu loc de munca, propriei mele tari etc.

Daca esti manager si vrei o analiza obiectiva, solicita un consultant extern ! Pe acest lucru mizeaza firmele de consultanta in vanzarea serviciilor de consultanta. Pe argumentul obiectivitatii si expertizei in cazul acesta.

Daca vrei o analiza obiectiva a cauzelor problemelor de cuplu, solicita un consilier care sa asculte perspectivele amandoura. Din doua subiectivitati plus expertiza plus obiectivitate va fi facut o radiografie a increngaturilor cauzale care puteau genera problemele tale.

Daca te afli intr-un conflict cu un coleg, uneori apelezi la o terta persoana, cu conditia sa nu fie prieten cu nici unul dintre voi care sa medieze din exterior….

Ok si exemplele pot continua. E o certitudine ca cineva din afara sistemului poate fi de ajutor in anumite conditii (sa aiba expertiza, sa fie nepartinitor, sa nu fie contaminat cu concluzii, sa nu judece etc) in a analiza obiectiv cauza unor probleme si mai detasat decat cineva aflat in interiorul sistemului.

In situatia sistemului « eu in relatie cu mine » , lucrurile nu mai sunt atat de certe. Oamenilor nu le este foarte usor sa inteleaga ca nu pot iesi din ei insisi si sa apeleze la un « consilier extern ».
Daca au o dilema, o dificultate, resimtita ca tensiune intre ce asteptari si ceea ce se intampla, le este foarte greu sa solicite o opinie exterioara.
Teama de a deschide poarta cuiva catre sine este mult mai puternica decat dorinta de a afla parerea celuilalt despre dilema, tensiunea ta.
De unde atata neincredere in a te autodezvalui cu toate cele care te framanta ?
De unde atata dorinta de autoprotectie fata de cei din jur ?
Cum este invatat acest mecanism de autoconservare si de disimulare ?
Au fost dureri atat de mari in trecut pricinuite de impartasirea cu ceilalti incat sa sufoce acum nevoia de a afla o alta parere despre ceea ce te framanta in prezent ?
De unde atata nevoie de insingurare ?
De unde atata nevoie de dedublare : eu in raport cu mine sunt cineva, eu in raport cu ceilalti sunt altcineva ?
De unde credinta ca a vorbi despre mine inseamna slabiciune ?a vorbi despre durerile mele inseamna lipsa de putere.
Daca am principii foarte stabile legat de imaginea mea de om de succes si puternic in exterior, chiar si cand durerile sunt strigatoare la cer din spatele mastii, atunci fata de cine imi pastrez autenticitatea ??? cine este cel sau cea cu care pot sa fiu asa cum sunt ???
Daca imi exersez zilnic zambetul crispat de invingator asezat pe dureri crescande, nu voi uita cumva la un moment dat sa zambesc de-adevaratelea ?
Sau nu mai este important cine sunt, conteaza doar ca ceilalti sa ma creada puternic ?
Cum ati invatat fratilor sa vorbiti atat de mult despre nasturi, paie si masini si sa nu vorbiti ani intregi, o viata intreaga despre voi insiva ???
Cum ? Ca eu am lipsit la lectia asta, se pare ca.

MAI E CINEVA AICI PE PAMANT CARE A CHIULIT LA LECTIA « A NU VORBI DESPRE TINE «???

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e, in realitate, un plans (Octavian Paler)”

April 23, 2012
by admin
5 Comments

Reteta simpla de bucurie

Se ia un ceas desteptator(da’ de-ala clasic, daca nu, merge si alarma de la Iphone) se fixeaza la o ora timpurie cum ar fi …7 dimineata cand zorile-s albastre si sinapsele-s aproape virgine.
Se iau cele mai aratoase vesminte de casa; iti treci in revista estetica partilor corpului si iesi din baie in momentul in care crezi ca esti pregatita sa ai intalnire c-un barbat pe care-l iubesti. Intalnire in casa.
Se mai ia un burete de vase, se face chiuveta luna, se-aduna haine, se aseaza haine, se deretica prin toate cotloanele casei, se face casa bec.
Se savureaza un ceai de iasomie ori cafea dupa gust.
Se da play la un Mozart.
Se da ok la un National Geograpfic HD, HD, neaparat.
E delicios, va asigur cu mentiunea ca in exces…isi pierde savoarea.

April 20, 2012
by admin
3 Comments

Time management-ul si gospodina

Mi-amintesc de cursurile de Time Management la care am participat de cateva ori, stiti alea in care Urgenta si Importanta erau doi vectori in functie de care iti organizai agenda de lucru.
Azi, in postura de casnica cu doi copii mici, ma aflam in dificultatea de a-mi programa miscarile, actiunile, pornind de la un obiectiv operational, formulat in termeni SMART chiar:

-Roland, avem de eliberat si lustruit aceasta masuta in termen de un sfert de ora!Ti se pare realizabil?
-Ingi, Inga, confirma el rozand la jucaria lui de dentitie.

Ok!Mintea mea de femeie se focuseaza in acest moment pe acest obiectiv si incearca sa inlature alti paraziti precum:” oare ce-o fi cu carnea ce-am pus-o la fiert, oare sa o fac cu smantana ca-n Ardeal sau cu bulion ca la mama acasa?Ups am uitat sa sun sa-i fac programare la mama la doctor. Opaaaa, ma suna bona. Oare s-o fi intamplat ceva?Nu, ma intreaba doar cate grame de smantana sa cumpere ca mai are doar 3 lei.”
Ca daca nu inlaturam acesti paraziti ne indepartam de realizarea obiectivului Masutza curata si ne trezim in urmatoarea situatie:
Cu trei sticlute de medicamente in mana stanga ma indrept catre noptiera cu medicamente dar pt ca in drum spre, am prididit sa raspund la telefon, am zarit o pata de mancare pe cearceaful din patutz si m-am gandit sa iau un cearceaf nou din dulap. Intre timp se termina masina de spalat. Ca sa apuc sa spal cat mai multe am lasat schimbatul patutului, sticlutele cu medicamente pe noptiera care, apropos era plina de praf si ma indept catre baie sa iau ligheanul sa scot rufele. Acolo observ ca s-a udat covorasul de la baie si ma gandesc sa-l pun la uscat ca, imediat vine Adnana de afara sa se spele pe manute si se uda. Intre timp mi-amintesc ca poate a fiert carnea ca si ciroba trebuie sa fie gata pana vine Adnana. Asa ca aman masina de spalat, patutul, noptiera cu praful si tzasnesc spre ciroba ca deh, foamea e nevoia primordiala, mai ales a copiilor mei.
In timp ce tai zarzavatul suna telefonul ca trebuia sa dau cu seama de programarea maica-mii. O rog sa amanam convorbirea ca intre timp i s-a facut foame lui Roland si tre sa ii dau san. Ii pusesem Mozart ca , chipurile sa atacam obiectivul Masutza nestingheriti dar, n-a fost sa fie realizabil.
Si am ramas astfel in urma cu obiectivul meu, pe care cel mai probabil mi l-am stabilit intr-un moment nepotrivit din agenda mea de gospodina. Numai ca sunt multe astfel de obiective care par sa nu incapa in aganda mea de lucru, desi toata ziua ma agit prin casa cum zice sotul meu, dornic sa intrezareasca un chip relaxat cand intra pe usa.
Daca ar fi sa fie ceva cursuri de cum sa iti organizezi gospodaria cu copii mici, cu mare drag as sacrifica timp dar poate ca totul tine pana la urma de o mare INTUITIE sau de un MODEL imprimat acolo in subconstient.
Acu lasai totul balta si ma apucai sa scriu aceasta lugubra, poate, vaicareala. Baticul si sortul imi mai lipsesc!
In fine, noi sa fim sanatosi c-om ajunge sa reintram pe fagas. Pe fagasul ala cu sisteme 5S inspirate din Toyota Production , pe fagasul ala cu conferinte si proiecte si deadline-uri si client orientation attitude si bla, bla in care KPI-urile nu sunt zambetele copiilor si ale sotului ci numarul de candidati angajati pe care-i apreciez dar nu-i IUBESC.
Ca pana la urma aici cred ca e cheia organizarii in gospodarie: D-R-A-G-O-S-T-E-A.

Ups!tot imi sisia ceva pe creier. FIERBE CEAIUL!

April 5, 2012
by admin
2 Comments

Inchisoarea unui rol(2)

In rolul de angajat, ce sa mai povestesc? Mi-am cautat vreo doua luni, job in domeniu si l-am gasit. Si nu l-am mai lasat vreo 5 ani, am tinut cu dintii de el ca, supraeul meu zicea: “cum sa-ti cauti alt job, vezi-ti de treaba ta”, chit ca in jurul meu colegii plecau cu nemiluita. Acolo am reusit o “performanta extrema”; consumata fiind de prapastia angajator-angajat(deh, lucram pe recrutare pentru diversi angajatori), m-am gasit eu mai cu zel sa dau pe fata toate nemultumirile angajatilor si sa faurim o lume noua in care cei mari fac echipa cu cei mici la bine si la rau. Consecinta a fost ca am fost prost inteleasa si prin urmare “izolata” pana la tai-taiul cel mare in concediul de maternitate.
Ok…ca idee am facut posibilul sa fiu angajatul pe care eu mi l-as dori sa-l am, am facut tot posibilul sa fiu elevul pe care eu mi l-as dori sa-l am, am facut posibilul sa fiu copilul pe care eu mi l-as dori sa-l am.
In toate rolurile acestea am dat aproape tot ca asteptarile mamei, profesorilor, angajator-ului(nu-ilor intr-o piata fluctuanta) sa fie implinite.
Ce a inceput sa ma trezeasca?
Colega de la medicina zicand: “tu. Flo, de ce sa nu copiezi la examen?daca a copia te ajuta sa iei bursa, de ce sa n-o faci?cine ti-ar aprecia moralitatea de a refuza sa copiezi?”
O subordonata din departamentul pe care-l conduceam:”de ce sa dam spre verificare proiectul acum?hai sa-l dam la dead-line-ul stabilit (adica maine), altfel data viitoare ni se vor scurta termenele, nu crezi?”

Fetele astea respirau in rolurile lor de student, respectiv angajat.
Nu erau incorsetate de o seriozitate inutila in rolul lor. Nu le era FRICA ca dezamagesc.

Scanandu-mi motivatiile pentru care am actionat de-alungul vietii mele, constat ca FRICA a fost mobilul principal, o frica imensa ce m-a orbit si nu m-a lasat sa intrezaresc utilitatea actiunilor mele, impiedicand in acelasi timp principiul placerii sa se declanseze.
Ce rost avea sa invat la toate materiile?n-am avut cum sa-mi dau seama ce imi placea cu adevarat; n-am avut ragaz sa imi cultiv vreo pasiune, ori sa ma descoper pentru ca eram prea preocupata sa nu dezamgesc, nefiind prima.
Ce rost avea sa fiu fidela ca angajat?ce rost avea sa ma conformez asteptarilor managerilor mei cand puteam sa am loc in mintea mea pentru RELAXARE sau chiar pentru un loc de munca mai bun?
Dar nu privarea de aspectele mai placute ale vietii este consecinta unui om disperat sa performeze intr-un rol ci blocajul.
E o lege a optimumului motivational in psihologie descrisa prin curba gaussiana conform careia si sa-ti doresti prea tare ceva devine o piedica in atingerea scopului.
La inceput de job, am primit avertisment cu desfacerea contractului de munca cu litera “I” pentru ca faceam greseli. Eram blocata de frica. In mintea mea se petrecea urmatorul lucru” daca nu conving ca sunt apta pentru acest post, sunt un nimeni sau mai pe scurt iau trenu din Cluj si merg inapoi la sapa daca voi avea bani de bilet…”si frica asta imi acapara resursele de atentie si memorie precum o caracatita…
Si-am dat raspuns negativ unui candidat ales si afirmativ unuia respins in ziua aceea. Si-am fost trimisa acasa. Unul dintre cele mai mari esecuri din viata mea profesionala. Si m-am intors cu promisiuni ca nu mai fac, ca ma straduiesc (de fapt, ca nu ma mai straduiesc ca ma straduiam prea mult), ca ZAMBESC, ca-mi schimb ATITUDINEA.
Si nici ca am mai plecat de la jobul ala caci in ziua aceea ma redusesm eu cu mana mea si cu a sefei mele la NIMENI.
Trebuia sa imi dovedesc mie insami ca POT. Si mi-am dovedit numai ca am uitat complet de mine.
Asta e un alt risc cand esti disperat sa performezi in rol: uiti complet de tine. Si nu realizezi nimic.
Acum sunt disperata sa performez in rolurile de sotie si mama. In unul din ele aproape am dat gres. Ghiciti voi in care.
Dovada ca sunt disperata e ca ma trezesc ca ma cronometrez cand spal vasele seara dupa ce am adormit copii si ma intreb cat imi ia sa strang jucariile si cat imi ia sa….ca sa pot sa-mi programez la fix o zi in rolul meu de mama si sotie.
Am obosit.
Am doi copii frumosi si un sot care ne ofera tot ce cerem atunci cand stim sa cerem.
La doua zile dupa ce am nascut primul copil , dupa doua nopti nedormite si plans neincetat al copilei care refuza sa suga, am realizat ca imi incepeam rolul de mama, in stilul meu crispat, cu ochii tinta spre ceea ce TREBUIE sa fac ca mama cu privirea intoarsa de la libertatile si placerile la care TREBUIA sa renunt pentru a performa in rolul de mama.
Si nu mai stiu sa traiesc. De fapt, n-am stiut niciodata pentru ca am trait intodeauna asa cum TREBUIE, nu cum as vrea eu.
Relaxare?nu stiu cum. Habar n-am cum e cu relaxarea.
Sa stau pe http://polimedia.us/fain/?
Poate

April 5, 2012
by admin
1 Comment

Inchisoarea unui rol(1)

Constiinta-mi a inceput sa se contureze la granita intre doua epoci: comunismul incheiat cu caderea lui Ceausescu si …postcomunismul ca altfel nu stiu cum as putea sa definesc ce a urmat dupa.
Ca si copilul mamei, dupa ce tata intrase in nefiinta (paradoxal cu o luna inainte de moartea lui Ceausescu) nazuinta mea suprema era sa o multumesc. Asta insemna in mintea mea de a atunci sa fiu cuminte, adica sa nu cer prea multe si sa ofer cat de mult ajutor la treburile gospodariei: sa dau la vite, sa matur ograda, sa trebaluiesc prin casa, sa fac ordine, sa prasesc, sa culeg porumb, sa culeg struguri, sa ii mustesc, sa ud gradina etc.
Pentru mine la vremea aceea bucuria cea mai mare era atunci cand mama se declara multumita ca “uite, ce fetita harnica am!”. Incununarea acestei bucurii sau cireasa de pe tort era reprezentata de venirea acasa a fratelui meu, student, pe-atunci la Academia Tehnica Militara la Bucuresti. Datorita lui am gustat primul compot de ananas, primul profiterol la cofetaria de la oras; datorita lui am purtat primii blugi (pe care mi i-a comandat la o croitoreasa dintr-un material de culoare indigo si tare ca si un carton).
Ma multumeam, deci cu putin, zic acum si incercam sa imi fauresc in imaginatie tot felul de alte noi moduri de a-i multumi pe cei din jurul meu.
Compania copiilor de seama mea nu prea o apreciam. Aveam o vaga senzatie ca sunt altfel, mai prejos, oarecum decat ei, care ei reuseau sa fie atat de veseli. Nu intelegeam pe atunci incapacitatea mea de a fi vesela-un subiect mult contestat de oamenii mari de mai tarziu.
Asta era rolul de copilul mamei.Mai tarziu, o data cu intrarea la scoala am intampinat dificultati de integrare in colectiv pe acelasi motiv, cred, de stima de sine scazuta. Dar, treptat, pe masura ce intelegeam indatoririle rolului de elev, incepeam sa fac performanta.
Mai intai am impresionat “juriul” compus din dascalii din cancelarie cu o compunere pe tema toamnei. Apoi, treptat, am inceput sa devin elevul model, “decareasa”, cum spunea fratele meu.
Usor, usor a disparut si jena de a fi impreuna cu cei de seama mea, deoarece le starneam admiratie/invidie ori simpatie baietilor ca deh, “Florentina i-a dat clasa, profei de mate rezolvand inaintea ei, problema aceea dificila”.
Treptat am inceput sa fac o obsesie pentru targetul de a fi “primul elev in clasa” peste tot, caci mai tarziu m-am transferat “la oras” ca sa imi incerc limitele si acolo. Sigur ca am reusit sa le dau clasa si orasenilor, fiind tot prima.
Si totusi, trebuie sa recunosc ca la olimpiadele de mate si romana, mai sus de etapa judeteana nu m-am calificat. Desi mai tarziu, in liceu aveam sa recuperez la psiho cu premiul 2 la faza nationala care mi-a asigurat intrarea la facultate.(de ce nu 1?)
Acesta a fost rolul de elev, pe care l-am continuat si in liceu cu aproximativ aceleasi performante de a fi prima in clasa(exceptie ultimul an cand m-am indragostit)
Trecand peste anii de liceu, unde am avut cateva “deraieri” de comportament, explicabile prin furtunoasele datorii ale copilariei exprimate in adolescentul care devenisem, iata-ma ajunsa la faculta.
Aici, tin “sa ma laud” ca n-am mai alergat ca nebuna dupa performante scolare. Ma fura valul distractiilor de camin. De fapt incercam sa-mi rezolv niscaiva complexe in cuceriri perene.
Va urma. (Mi s-a trezit cel mic!)

March 9, 2012
by admin
1 Comment

Sa ne traiesti, maicuta draga!

Nu intentionez sa aduc omagii cliseu cu ocazia zilei de 8 martie, desi fara sa vreau poate ca sufletul o sa mi- o ia inainte cu vreo afirmatie de gen “mama, cea mai dulce fiinta de pe pamant”.

Poate ca sunteti in asentimentul meu ca atasamentul de mama este neconditionat si permanent cuibarit in sufletul nostru de copii al mamelor noastre.
Poate ca sunteti in situatia sa ma contraziceti cunoscand cazuri de sentimente contradictorii si negocieri de putere in relatia mama-copil ajuns adult.

Cert este ca mama este adultul prim si deci, generalizabil in perioada copilariei mici la care imi raportez devenirea.
Cu alte cuvinte la 4 ani nu vedeam defectele mamei ca om ci o percepeam ca fiind ceea ce este fara sa stiu sa raportez adultul-mama la alt om.
Stiu doar ca , mai spre 8-9 ani doream foarte mult sa am o mama mai tanara. Deseori aveam fantezii pornind de la o anume tanti Steluta din sat ce era cu vreo 25 de ani mai tanara ca mama mea(care deja trecuse bine de 50 de ani la varsta aceea).
Dar vad apoi in filmul cresterii mele pe mama mea adusa de spate, cu mainile patate de struguri de la culesul din ajun, invitata ceremonios in clasa de catre dirigintele meu ce-si exprima o stima deosebita pentru ea:”Aceasta doamna sfioasa intra in scoala ca intr-o catedrala! asa se explica de ce a tratat educatia copiilor ei ca pe o misiune sfanta”. (Si eu bagam capul sub banca precum un strut rusinandu-ma de eventualele ganduri evaluative ale colegeleor mele de la oras, ori de vreun favoritism comis de catre dirigintele meu in favoarea elevilor de la tara-”cu orogine sanatoasa”, cum spunea el adesea.
Tot mama mea este femeia ce si-a asumat singuratatea unui sfert de veac pentru a obloji ranile deschise ale unei gospodarii prea mari pentru puterile ei, prea rar vizitate de fii ei plecati departe sa-si construiasca un viitor.
Tot mama este si omul care, pana la varsta de 75 de ani nu a vazut alte meleaguri in afara de judetul in care s-a nascut. Dar luandu-si foarte in serios misiunea de bunica, s-a urcat fara preget in maxi taxi calatorind 7 ore pentru a ajunge sa-si vada nepotii.
Din franturile unor confesiuni realizez ca tot mama este fata care nu si-a putut realiza visul de a ajunge asistenta medicala din vina …unor vremuri in care fiica chiaburilor nu aveau voie sa acceada la scoli de genul.
Tot mama este omul care n-a indraznit sa inteleaga ca adapatul oilor sau curatul cotetelor sunt indeletniciri care nu i se potrivesc…Are 7 clase…dar acum citeste carti de psihologie pe care le gaseste singura in biblioteca. Si-atunci n-am cum sa nu ma revolt intrezarind in ea tristetea unui om neimplinit, insetat de cunoastere dar infrant de cerintele mediului in care s-a nascut.
Dar visul ei poate ca s-a realizat prin realizarile noastre…mi-ar placea sa cred. Si totusi…fiinta ei n-a trait deplin, nu s-a autorealizat.
Acum a inflorit.
E bunica pentru a doua oara.
Si imi place sa cred ca dincolo de nerealizarile si infrangerile pe care le-a intampinat…mult mai multe din pacate, astazi e multumita (ca exemplu: conjuncturi nefericite i-au pus in brate un copil nou nascut imbolnavit de un sistem medical incompetent care i l-a ucis in final la 13 ani. Sa mai fii apoi intreg si intelept dupa astfel de intamplare?)

Si-a parasit pentru un timp gospodaria pentru a contribui cu dragostea ei de bunica la zborul nepotului, fiului meu cel mic.
E langa mine, nestiind ca scriu despre ea. O raza de soare ii tradeaza un zambet al sufletului pe care il aveam intiparit adanc in memoria afectiva.
In privirea ei se oglindeste sufletul de copil al lui Roland asa cum, in urma cu 31 de ani se oglindea sufletul meu de copil.
Si-acum imi dau seama ca in rolul de mama si-a gasit prea-plinul sufletului.
Mai mult decat atat imi dau seama ca a avea copii nu te transforma automat in mama implinita. Cred ca exista totusi un har pentru asta.

Sa ne traiesti maicuta draga!

February 10, 2012
by admin
1 Comment

Frica si implicare in relatii

Fie ca esti managerul unei firme/departament, fie ca esti parinte sau pur si simplu partener intr-o relatie in care te-ai angajat de voia ta ori de voia conjuncturii ai fost in situatia mea : sa incurajezi preponderent comportamentele dorite la celalalt sau sa corectezi/sanctionezi comportamente nedorite.

In majoritatea capitolelor vietii am mers pe varianta incurajarii comportamentelor dorite crezand ca omul infloreste si da tot ce are mai bun in el prin …”feedback pozitiv”.
Intrebandu-ma de ce am procedat asa am concluzionat ca locul de munca in care am lucrat 5 ani pe de o parte si personalitatea mea, pe de alta parte m-au facut sa aleg preponderent incurajarea si mai putin sanctiunea.
Adica, ca si specialist HR eram convinsa si incercam sa-i convingem si pe altii ca feedbackul pozitiv este strict necesar pentru a obtine rezultate in munca. Ca subordonatii se implica si isi potenteaza competentele in ceea ce fac pe masura ce sunt incurajati si laudati specific. Nu intelegeam pe atunci de ce majoritatea “patronilor romani” nici nu vor sa auda de feedback pozitiv.
In calitate de coordonator de departament ma strofocam pe a le identifica punctele forte subordonatilor si a le expune ca si cand atunci se descopereau si ei prin iluminarea mea ca uite x e foarte bun pe a tine un speech sau y e foarte bun pe a gasi informatie relevanta pe o tema data.
Si stateam si observam comportamente si ii ascultam si aveam grija sa camuflez erorile iminente care apar in orice activitate, astfel incat sa nu-i demotivez.
Am dezaprobat intotdeauna aprecierile globale de dragul aprecierii : “ai facut o treaba buna”. Nu. Cautam intotdeauna ca aprecierea sa capete sens pentru receptor, tocmai pentru a-i construi o incredere in sine si mai mult decat atat sa-l ajut sa-si gaseasca propria cale in devenirea sa.
E important de mentionat ca prin firea-mi, zice-se profunda, cautam sa imi estompez meritele proprii sau chiar sa-mi subliniez greselile proprii. De ce?mergeam pe ratiunea ca numai in acest mod voi obtine sinceritate si curiozitate pura in a se imbunatati celalalt.
Interesant e ca eu chiar ma entuziasmam foarte tare in a gasi talente specifice ca si cand gaseam diamante in nisip. Nu conta ca eu poate eram perceputa ca fiind nisipul. Nu, nu eu eram in lumina reflectoarelor. Speram la o satisfactie mult mai mare si mult mai durabila: aceea de a contribui la devenirea a ceea ce erau fiecare dintre cei cu care interactionam in calitate de manager, coleg, partener in relatii personale.
Poate ca unii dintre ei au crescut in propria perceptie in urma muncii mele de a-i face sa se vada pe dinlauntrul lor.
Insa,
Din pacate,
Lumea e mult prea grabita sa obtina bani, putere mult mai devreme decat sa se descopere pe ei insisi.
Majoritatea lor ajung sa eticheteze oamenii dupa atitudine de siguranta: puternici si slabi.
Si, cu tristete, cu regret constat ca nu feedbackul pozitiv este cheia in a-i face pe oameni sa dea rezultate ori reactiile pe care le doresti de la ei(raspunsuri pozitive la nevoile tale) Nu.
Feedbackul pozitiv pe care, atat de mult l-am “cantat” pe la trainingurile de leadership. Nu.
Ci, frica. Frica este mobilul principal care-l misca pe om sa-ti dea rezultate si sa respecte ce a promis. Nu vorbesc de frica ancestrala, ci de frica ca ar putea pierde statutul, ori jobul, ori standardul de viata pe care i-l confera angajamentul actual.
Si atunci, e necesar a se demnostra inca de la inceput si apoi amintit periodic raportul de putere sau “cine e seful”. Cum?prin amenintari strigate ori nu, prin santaj, prin exagerarea a ceea ce-i oferi.
Probabil ca ceea ce spun mai sus va provoaca omul din voi care cere blandete, incurajare etc.
Din pacate si tarile civilizate sunt civilizate pentru ca exista sanctiuni, altfel ar fi debandada. Vezi amenzile de circulatie din tarile vestice.
Dar nici in relatiile personale lucrurile nu stau altfel. Din pacate si acolo se pune problema unui marketing personal. Si in prieteniile cele mai profunde, sinceritatea absoluta te condamna la om slab.
Oamenii nu au nevoie sa afle la modul prezent cum te tarasti pe fundul grotei, ci cum te-ai ridicat de acolo.
Insa, paradoxal, au nevoie sa stie de la tine ca se pot intoarce acolo, pe fundul grotei daca nu iti ofera in schimb ceea ce le ceri.

January 25, 2012
by admin
9 Comments

Cum e sa ai doi copii mici?

Daca ar fi sa raspund, m-as raporta la un exemplu de interviu de angajare de pe youtubeinterviu de angajare in care i se cere candidatului sa lucreze la doua monitoare concomitent, apoi la trei, apoi la patru samd.
Sa ilustrez clar cazul meu :fetita are varsta de 1 an si 11 luni iar baietelul 3 luni si trebuie sa mentionez ca alaptez si am de gand s-o fac si in continuare.
Inainte sa nasc a doua oara am tot cautat informatii despre pregatirea primului nascut pentru cel de-al doilea, despre cum se descurca mamele cu doi copii.
E important de stiut ca am ajutor din partea bonei ce vine patru ore dimineata, a mamei mele in varsta de 75 de ani care ma ajuta cu treburile mai usoare, gen leganat bebele, taiat zarzavatul la mancare si a sotului meu care fixeaza regulile de buna purtare in casa.
O zi din viata mea, de mama cu doi copii arata piperat si delicios in acelasi timp.
Piperul e dat de momentele in care plang amandoi in acelasi timp. Acest lucru se intampla de 3 ori pe zi in medie si cel mai adesea in preajma orei de culcare, ori de mancare.
Deliciul este, fara doar si poate dat de momentul reusitei in a-i adormi pe amandoi concomitent. Acolo, cheia reusitei este data de flexibilitatea musculara cu care m-a binecuvant D-zeu. Cum asa?pai imaginati-va ca ne aliniem toti trei precum trei sarmale in pat, Roland-mezinul este la mijloc. Linia corpului lui face un unghi de 30 de grade cu corpul meu si de 150 cu corpul Adnanei-surorii lui. Adnana isi plimba mana consecutiv in parul lui, apoi in parul meu. Tot Adnana face un balans cu piciorusele precum o macara , cand deasupra lui Roland, caruia ii mai nimereste o talpa in burta, cand deasupra mea, cerandu-mi sa-i suflu printre degetele de la picioare.
Biberonul Adnanei trebuie sa-l sustin cu mane mea stanga. De cand s-a nascut Roland nu mai vrea sa-si tina biberonul singura.
Sanul orientat catre gurita lui Roland il sustin cu mana dreapta.
In momentele piperate, dupa ce Adnana l-a bosuncit bine pe frate-sau cu picioarele si m-a smotrosit bine pe mine de par, realizeaza ca mai are ceva de facut prin casa. Sa scoata servetele umede pe covor sau sa bage niscaiva suspensii de medicamente in bocancii lui taica-sau.
Sau Roland cere sa fie plimbat prin sufragerie timp de vreo 2 ore caci il pornesc nabadaiosii de colici.
In momentele delicioase, fiecare respira linistit sau fornaie a somn moale si catifelat. Atunci ii pun numaidecat pe fiecare in patuceanul lui si o tulesc catre dormitor la tati, ori la net, ori inspre vreo carte.
Ca si concluzie, rezultatul in munca asta cu crescutul a doi copii mici depinde foarte, dar foarte mult de cum ti l-ai crescut pe primul, adica cat de mult te asculta.
Si , ghiciti ce?
Eu una mi-am rasfatat-o foarte mult pe printesa asta mare a mea. Pai cum asa?
Pai e foarte dependenta de mine. Se cere foarte mult in brate. Nu mi-am permis mai deloc sa intru sa fac un dus cat ea este treaza, caci se cere sa mearga cu mine peste tot.
Adoarme foarte greu si nu mai devreme de 11 noaptea. Azi-noapte a a dormit pe la vreo 12, dupa vreo doua biberoane de lapte si unul de ceai. A, pe langa trezirile de alaptat noaptea (vreo 2-3) mai am trezirile in care ii schimb pampersul Adnanei caci e plin si nu de putine ori isi uda si pijama si lenjerie.
Mi-am recunoscut recent incapacitatea de a o pedepsi pe Adnana. M-am incapatanat sa cred ca metode exclusiv pozitive prin incurajarea a ceea ce face bine vor da roade. Insa uitandu-ma acum in parc la copii mai mici ca ea care merg de manuta mamei lor fara sa se ceara in brate, imi dau seama ca am gresit.
E drept, si in virtutea unor schimbari in viata ei de copil am adoptat preponderent alintarile si mangaierile. Mai intai a trebuit sa-si imparta fiinta mamei cu un fratior, apoi a trebuit sa-si suporte mana in ghips si durerile aferente si halate albe si perfuzii si spital, apoi a trebuit sa se adapteze destul de rapid la mutatul intr-un nou apartament, un nou cartier.
Cert e ca toata lumea imi cere sa iau masuri. Sa o stapanesc. Sa o disciplinez. Sa-i corectez comportamente.
Si am terminat psihologie. Si un liceu pedagogic. Si nu stiu de unde sa o apuc. Cum sa repar. Cum sa dobandesc certitudinea ca fac ceea ce e bine pentru copiii mei.
Deci.
Cum e sa ai doi copii mici?
E ca si cum ai fi calcata de tren dimineata si nu trebuie decat sa te aduni si, zambind, neaparat zambind sa pupi manute, picioruse, sa scimbi 1-2 caca, sa dai medicatie, sa stergi laptele de pe tastatura de la laptop, sa faci lista de cumparaturi, sa aspiri, sa stergi praful in timp ce tocmai ti-a spart un pahar pe gresia din bucatarie, sa speli vase in timp ce tocmai unul a vomat, sa ai 10 ganduri concomitent si sa faci 5 treburi tot concomitent si sa iti dai seama ca in final ceva ti-a scapat de nu reusesti sa-i adormi la ore rezonabile.
Dar cand au adormit sau cand ii vezi jucandu-se sau privindu-te multumiti, unul c-o zornaitoare inspre nasuc, altul stand pe olita zicand :”gata, mama” simti ca esti acolo unde trebuie sa fii, cu cine trebuie sa fii si ca faci ceea ce trebuie. Restul?Detalii.

January 2, 2012
by admin
0 comments

Oamenii din sufletul meu


Am 31 de ierni de cand am indraznit sa bat la poarta lumii. As, varsta nu se spune, ma trase de maneca, fitzoasa din mine.
Dar e important de stiut in incercarea de a-mi afla varsta intelepciunii de a trai, de a simti toate cate imi sunt date.
Am avut si am inca o inclinatie deosebita inspre a descoperi oameni. Oameni am zis, nu locuri, nu animale, nu preturi de case, nu tehnici de negociere.
Insa pentru acest scop, al cunoasterii oamenilor, trebuie sa cunosti mai intai si locuri, si animale si preturi de case si tehnici de negociere dar mai ales sa inveti sa nu te miri in fata diversitatii. Adica sa accepti ca acesta diversitate este si n-ai putea sa o cuprinzi cu mintea peste noapte.
In ultima vreme nu stiu ce din mine ma tine in loc cu ochii larg deschisi catre oamenii ce reusesc sa aiba explicatii finite asupra vietii.
Practic vorbim aici despre oamenii ce dobandesc foarte usor certitudini.
Numai ca oamenii acestia cu certitudini sunt de doua feluri la randul lor.
Cei care parcurg un drum lung, labirintic, plin de intrebari si dileme, atenti la toate contrargumentele ce le-ar putea infirma teoriile. Ii recunosti dupa chibzuinta cu care isi aleg cuvintele spre a explica o stare de fapt. Sau dupa garantia pe care ti-o ofera legat de veridicitatea unei informatii. Sau dupa sinceritatea cu care isi afirma dualitatea fata de un aspect al vietii. Asta din urma imi pare a fi cea mai importanta. Adica, ei nu vor afirma niciodata : “mie nu-mi place sa mint” sau “eu detest fumatul”sau “tinerii din ziua de azi sunt lipsiti de bun-simt” sau “oamenii sunt rai” sau “trebuie ca copilul meu sa fie cuminte” etc. Cu alte cuvinte, ei nu sfideaza interlocutorul etalandu-si lentilele lor in alb si negru.
Exista cea de-a doua categorie de oameni ce au deja certitudinile croite in buzunarul de la geaca de blugi ori de stofa depinde de trend sau de cum bate vantul. Ei stiu intotdeauna de ce si pentru ce se intampla un lucru fara sa aiba vreo indoiala in aceasta privinta. Ii recunosti in primul rand dupa atitudine: foarte fermi si siguri in raport cu cei pe care ii percep mai slabi. Ei iti spun clar: “eu nu mint niciodata”; “eu nu suport prostia”; “femeile sunt perverse”;”trebuie sa ai tupeu in ziua de azi”;”trebuie sa fii tare in clontz”; “zici ca popa si faci ca tine”. Cu alte cuvinte sunt plini de certitudini. Si retetele lor de succes functioneaza adesea. Ei par mai adaptati decat “dilematicii” prin simplul fapt ca isi pot schimba foarte usor “certitudinile”, adica si le vor updata cum ar zice ei. Zic par mai adaptati pentru ca succesele lor sunt focuri de artificii ce se sting imediat cum vecinul lor isi cumpara o gresie mai aspectuoasa.
Sper sa nu gresesc(dilema) dar complexitatea lumii in care traim nu poate fi o lume care sa se preteze certitudinilor avute la buzunar.
Insa subiectul nu este despre cine e mai intelept si cine nu, ci despre fascinatia mea de a privi siguranta unor oameni atunci cand vorbesc despre teoriile lor despre viata.
Sigur ca este functional si adapatabil sa detii cateva axiome despre viata, insa unora le place sa creada ca toata lumea se reduce la o simpla aritmetica in care 2 ani de fericire anuleaza 2 ani de suferinta, de pilda.
Nu stiu, dar am o vaga senzatie ca mesajul nu este foarte clar.
Permiteti-mi sa mai incerc.
Oamenii din sufletul meu sunt oamenii care au dileme. Si mai ales cei care nu se jeneaza sa le verbalizeze, aratandu-si adesea slabiciunile, dualitatile “ieri credeam ca cerul meu e albastru, astazi cred ca e rosu de-a binelea”;
oamenii din sufletul meu ma privesc si pot spune “nu imi place cum ai pus problema in x moment”;
oamenii din sufletul meu pot afirma curat ” nu am inteles o iota din cartea asta”;
oamenii din sufletul meu pot spune ” e vina mea; n-ar fi trebuit sa zic asta”;
oamenii din sufletul meu “ma vad” cu aproape toate cotloanele sufletului meu si mai curate si mai umbrite si mai colcainde in mizerii si imi place sa cred ca si eu “ii vad” la fel de complet si profund.
Sunt fericita.
Pentru ca oamenii din sufletul meu exista! sunt reali; ii pot auzi, intalni din cand in cand, poate mai rar decat mi-as dori si mai ales ii pot imbratisa.
Si e tot ce conteaza!Chiar daca ,nedilematic stiu, ca un cotlon al fiintei mele va ramane “interzis”, imposibil “de vazut”, pentru ca asa e sa fie cu natura asta complicata a fiintei umane.
Un an cu intamplari digerabile, noroc si iscusinta in a izbavi catre o liniste binemeritata, oamenilor dragi din sufletul meu!

December 13, 2011
by admin
2 Comments

Am inteles

Nu am mai scris de…la venirea lui Roland acasa…
Nu am intrerupt totusi comunicarea cu voi.
Ati fost mereu acolo, cu mine, pretutindeni.
Ati primit telepatic, sper, intelesurile pe care viata mi le-a oferit pe tava in timp ce il leganam in brate pe cel de-al doilea prunc iar celalalt imi amintea ca vrea sa-si pastreze locul facand tot felul de nazbatii.
Dar acum simt o acuta nevoie sa astern pe hartie(ciorna) roadele prelucrarii intamplarilor din acest rastimp:

Am inteles ca tacerea este un raspuns foarte intelept in situatiile de furtuna intre doua suflete.
Am inteles ca lumea este o proiectie a nevoilor noastre de a fi iubiti, deci, de multe ori o iluzorie regasire.
Am inteles ca ceilalti sunt frumosi tocmai pentru ca ne surprind cu ceva frumos dupa ce ne-au suparat cu defectele lor.
Am inteles ca nu numai banii conteaza in sistemul medical si ca mai exista acolo oaze de umanitate.
Am inteles ca rabdarea de a creste copiii scade o data cu inaintarea in varsta.
Am inteles ca parintii imbatranesc mai repede cand copiii lor nu inteleg la timp ca e cazul sa inverseze rolurile.

Dar cel mai tare m-a izbit urmatorul aspect al vietii noastre finite:

Nu putem controla totul!exista ceva mai presus de noi!si cand ti se ia acea putere(iluzorie), te apleci in fata Marelui Anonim cum spunea Lucian Blaga si simti nevoia ,pur si simplu, sa te rogi.