Zone tabu in relatii

Sursa foto 

Stiti expresiile acelea pe care o data ce le citesti ti se impregneaza in minte precum un ecou si nu-ti dau pace indiferent ca esti in trafic, citesti sau prezinti ceva?

“Se face tarziu in viata!” 

Asta e expresia. Simpla dar intensa. Ca atunci cand stateam afara sa ne jucam cu saniile pe derdelus, ori caii la fuga pe maidan si venea vocea ratiunii ori chiar parintele in persoana, obosit de treburile serioase ale vietii de adult si ne amintea: “Se face tarziu!Hai acasa!”.

Noi in toiul jocului, prinsi in noianul strategiilor de a face fata, ori in mrejele atractiei jocului pur si simplu, nici nu observam ca se apropie noaptea si cerul se uita inspre noi a chemare. 

Si-mi aduc aminte de marele Mircea Miclea(fiecare om in lumea asta are un om mare, al meu e Miclea) cum ne spunea prevestitor la finalul facultatii:” Sa stiti ca la baza celor mai importante probleme pe care le veti avea in viata vor avea ca sursa o relatiile cu ceilalti oameni ” Atat de banal si atat de esential.

Cel mai important aspect al vietii sunt relatiile!

Exista relatii care nu vor incepe niciodata, relatii ce se incheie din initiativa proprie ori nu si relatii care, taman incep sa se infiripe. Exista relatii superficiale si relatii profunde, ori intime, dupa expresia lui Esther Perel: “Into me see”. Ca-i una, ori alta, noi vrem la baza sa fim acceptati, intelesi si lasati sa exploram in pace cand avem chef, ori sa contribuim la binele celuilalt dupa nivelul nostru de empatie si nevoie de conexiune. 

Fiecare relatie e ca un dans ce dureaza mai mult sau mai putin, te avantajeaza mai mult sau mai putin, te oboseste sau te energizeaza. Pentru unele relatii, clepsidra e foarte alerta si totusi ele compun o baza solida a vietii tale. Pentru alte relatii, desi te insotesc toata viata, nu spun nimic despre cine esti sau cine ai fi vrut sa fii. Relatiile acestea sunt cromozomii fragili ai vietii noastre efemere.

Prin natura profesiei mele, pe de o parte ca psihoterapeut in devenire, pe de alta parte ca psiholog organizational, m-a preocupat mult in ultima vreme tema vulnerabilitatii in relatiile profesionale. Patrick Lencioni si Brene Brown, sunt 2 autori ce vorbesc despre faptul ca o relatie/echipa functionala are la baza increderea, iar increderea se construieste sine qua non prin ideea de transparenta, adica a-ti expune autentic si onest slabiciunile. Desigur, pentru a face posibil acest comportament de grup, leaderul grupului trebuie sa decida daca are suficient curaj a-si dezvalui calcaiul lui Achile. Daca decide ca nu are, atunci caruselul parodiei celebritatilor si conversatiilor despre vreme se perpetueaza de la o generatie la alta. 

In acelasi timp, in cultura asiatica, pentru care, recunosc am o pasiune, auto-disciplina si concentrarea pe dezvoltare continua, pe a indura, a invata din dureri sunt valori fundamentale. Un samurai indura si nu-si arata slabiciunile, indiferent de cat de greu ar fi.

Coborand in realitatea vietii cotidiene, observ ca majoritatea oamenilor parca-s nascuti in Japonia, in sensul ca impartasesc mai degraba viziunea ca a-ti arata vulnerabilitatile si a vorbi deschis despre ele este o nechibzuinta. Parca, cu totii au fost la cursul acela, la care, cu siguranta eu am lipsit in care se spunea “sa nu ai incredere in nimeni!”

In acelasi timp, cele mai unite echipe, in cele mai profunde relatii, oamenii ating stadiul in care mastile se lasa la intrare in hol si acolo incepe viata, cu adevarat, pentru ca acolo e despre piscul pe care vrem sa-l urcam impreuna si nu despre cum sa fac sa nu observi ca gresesc. Dansul in care te uiti la pasii mei cu scopul sa-mi corectezi tehnica e foarte diferit de dansul in care impreuna ne lasam condusi de ceva mai inalt decat noi doi. La fel cum, sunt momente cand e despre tehnica, sunt momente cand e despre a te lasa dus de val, dar totul e sa fie sincronizare. Sunt momente cand facem haz de noi insine si sunt momente cand intelegem ca-i cam grav insa vina nu apare niciodata in peisaj pentru ca te simi inteles si nimeni nu e mai presus decat nimeni. 

Si-atunci, cu slabiciunile la vedere sau fara slabiciuni la vedere? Aceasta este intrebarea? Cand e momentul sa iti permiti sa te arati vulnerabil, sa-ti lasi mastile acasa prafuite intr-un ungher, sa iti relaxezi muschii si sa respiri in tempoul natural, insufletit ca poti sa cresti in acea relatie?A nu se intelege ca sustin un nudism total al relatiilor in care toata lumea striga in gura mare despre cat de gol e in afara sau inauntru. Ci sustin ca viata se-ntampla atunci cand esti conectat cu alte fiinte umane. Si sustin ca mastile impiedica conectarea. 

Nu cred in reteta de a fi invincibilo-impecabil in viata profesionala si vulnerabil-insufletit in viata personala. Ajungem in cel mai bun caz la stadiul de “sa ai unde, sa ai cu ce, dar sa nu ai cu cine” sau sa scoti mitraliera si sa tragi ca te sufoci de-atata abtinere de la ceea ce esti de fapt. Petrecem 8-10 ore la serviciu; e mult prea mult sa-ti permiti sa alimentezi o masca ce nici macar nu ti se asorteaza cu ceea ce stiai ca esti cand te-ai uitat ultima oara in oglinda.

Eu zic in final ca si asiaticii si occidentalii au dreptate.

Merita sa lucrezi pe de o parte la vulnerabilitati, desi, cu cat lucrezi mai mult la ele, cu atat par mai mari si mai intense. Dar nu cred ca merita sa irosim zilele, evitand sa fim judecati, luptand sa fim acceptati, camuflandu-ne defectele si epatandu-ne trofeele. Ci merita sa oferim mai mult, sa iertam mai mult, sa avem curaj mai mult in a vorbi despre imperfectiunile noastre; si merita sa investim timp in a initia acele conversatii dificile pe care le-am tot amanat. Si, pasiunea vietii mele, merita investit timp in a explora “nespusul”. Intotdeauna e foarte important ceea ce aleg oamenii sa nu spuna intr-o relatie. Care e zona tabu?

Asadar, tabu ori ba, sa vorbim despre defectele noastre?sau sa le ascundem sub pres pana la urmatoarea statie in care stim sigur ca vom cobori din trenul relatiei?

Cum ar fi ca intr-o singura zi, sa inversam raportul? 

Timpul pe care il investim in a vorbi despre defectele altora sa-l petrecem vorbind despre defectele proprii? Ar fi o zi in care s-ar sparge oglinzile.

Cum ar fi o saptamana in care focusul conversatiilor nu ar mai fi despre cat sunt alti oameni de defecti ci despre care, cum si ce sunt defectele mele?

Ar fi o saptamana in care noptile nu ne-ar mai fi asa senine, insa ar putea fi inceputul asumarii responsabilitatii acestei vieti. Ar putea fi declicul in care te decizi sa spargi tacerea si sa spui ceea ce ai vrut sa spui de-atata timp, ar putea fi insightul pentru un dans care e menit sa sa incheie, ar putea fi inspiratia pentru marea schimbare sau cazul sa te retragi sa-ti regandesti prioritatile.

Merita sa fii autentic in relatiile tale. Cum spunea cineva “daca nu esti dispus sa incerci, nimic din ceea ce este nu s-a intamplat inca”.

Si-apoi “se face tarziu in viata”!

Categories: Uncategorized | Leave a comment

In cautarea Nordului tacand

E vreme in care e nevoie sa taci. E nevoie sa te-nclini pur si simplu si sa accepti ca mintea, ti-a fabricat iluzii si tot ea a decis ca e momentul sa primesti sah-mat; asa ca intr-o clipita, iluziile se sparg tandari si lasa un gol numai bun de umplut cu noi iluzii, cu noi miresme si planuri si vise.

Se intampla uneori in viata ta sa te afli la rascruce de drumuri si sa fie nevoie sa alegi, stanga sau dreapta, inainte sau inapoi. Si se mai intampla uneori cand trebuie sa iei aceste decizii pentru rascruci simultane pentru ca stii ca vietile altor oameni depind de traiectoria pe care o vei alege.

Si-atunci busola ta interioara e atat de suprasolicitata, incat temporar, se deregleaza iar sudul arata ca nord iar estul arata ca vest si noaptea e zi si ziua e noapte si mintea e suflet si sufletul e minte si inspirul e expir si cuvintele isi pierd culorile  si gesturile se pierd si orbesti si surzesti la tot ce rezonai pana atunci. E ceata si fiinta ta nu vrea altceva decat sa se intoarca in punctul de intersectie de unde a inceput totul. Insa inevitabilul s-a produs si n-ai decat sa accepti ca ai devenit peste noapte o umbra a ceea ce erai.

N-am fost de acord niciodata cu ideea ca exista intentii rele, ci doar ca exista contexte favorizante care scot din oameni arme nebanuite impotriva intemperiilor reale sau inchipuite.  Ca in celebrul experiment al lui Zimbardo cu inchisoarea, o data ce contextul te “alege” sa fii gardian nu detinut, pur si simplu te conformezi rolului, contextului si produci inevitatabil durere celuilalt. Intotdeauna am fost fascinata de cat de diferit se poate comporta un om in contexte diferite. Tibi Useriu in contextul distructiv al inchisorii, Tibi Useriu in contextul acceptarii si iubirii de frate. 2 oameni total diferiti. Si din acest contrast, a tasnit performanta; din aceasta a doua sansa primita.

Si-atunci n-ai cum sa nu te intrebi, ce anume din tine scoate aceste fatete din oameni? Sunt oameni care vibreaza intr-un anumit fel incat te fac sa fii nostalgic, sunt oameni care te fac sa vezi ca nimic nu poate fi asa de grav pe lume, sunt oameni care te inalta, sunt oameni care te coboara.

Si ce va fi cand se va regla busola, cand se va ridica ceata? cine voi fi devenit atunci? un om cu  2 vieti despartite de un accident la rascruce?un ghid pentru rascrucile altor oameni?

Stiu ca, prin ceea ce fac si scriu as vrea sa ofer speranta, lumina si optimism dar mai stiu ca din dureri impartasite se pot naste poduri pentru pasagerii ce vor trece prin aceleasi rascruci. Nu cauza durerii conteaza aici ci modul cum isi sapa fagas si curge prin vene si astepti sa se elimine cand va fi din nou clar pe unde s-o apuci. Pana atunci e un coctail de ambiguitate si apasare ce-ti estompeaza lumina privirii si te-ndoaie ca pe un copac in furtuna. Acolo jos cand ajungi e ca si cand natura pune in tine amorteala ca stare generala pentru a anestezia socul caderii. Apoi vin perioade in care te scuturi, te ridici, iti dai 2 palme si urci inapoi, reluandu-ti obiceiurile si ritualurile care-ti confirma ca esti tot tu, dar iti dai seama ca ceva s-a pierdut iremediabil si cazi din nou. E iarasi, ceata, amorteala apoi iti spui ca totul e atat de simplu, n-ai cum sa nu poti sa redevii ceea ce erai, la urma urmei zeci de ani ai zambit, te-ai uitat in oglinda, ti-ai baut cafeaua, ai salutat, ai analizat, ai decis, ai muncit, ai inteles, ai iubit. Ce poate fi atat de greu s-o iei de la capat?

Si-ti pui capul in palme si vrei sa-ti inveti pentru totdeauna lectia. Poate ca acea rascruce, acel accident era un semn ca demult, tare demult, cu zeci de ani in urma calea ta era cu totul alta. Si nu-i tarziu sa cauti drumul real spre casa sau sa plantezi un copac sau sa te scuturi de iluzii si sa zambesti blandetii si luminii ce-au mai ramas plapande in tine.

Sursa foto aici

Categories: Uncategorized | 1 Comment

Iluzii si scopuri la rasarit

Un  candelabru bine maiestrit, o fotografie ingenios incadrata in lumina, o gradina incandescenta de culori sau un soare bland cochetand cu boabele de roua la rasarit, toate inseamna dumnezeiesc. La rascruci, intre strazile deciziilor, unde infrigurati si credem noi, lucizi, ne intrebam daca sa cotim la stanga sau la dreapta cand viata se deruleaza inainte si inapoi intr-o secunda, cautam si framantam in ruga, un raspuns.

Cineva spunea ca Dumnezeu este ceea ce faci cand esti singur.

In acelasi timp a iubi pe Dumnezeu inseamna a iubi oamenii. Iar viata devine o perpetuua pendulare intre singuratate si oameni.

E irosire de energie sa te intorci in trecut, eu o fac insa adesea. Si inca cu pasiune devoratoare, ca si cand as vrea sa-l distrug si sa-l recompun ca pe un lego; si ce e stimulant e ca descoper, de fiecare data, cel putin o piesa noua. Da, pentru ca retinem selectiv in functie de identitatea pe care credem ca suntem.  Cum ar fi sa te ma trezesc intr-o zi ca nu sunt cea compusa din piesele albastre si rosii ci cea din piesele albe si gri?

Noi oamenii vrem sa credem ca ne-am ales noi singuri drumul. Si mie mi-ar placea sa cred ca eu singura am ales sa devin ceea ce sunt. Observandu-mi gandurile orientate spre trecut, am decis sa ma pun la incercare ca pe un candidat in interviu si sa identific prin ce filtre imi derulez viata. Si-am observat ca sunt 4 elemente: pierderile, oamenii cheie, rezultatele si marile sperante desarte, adica iluziile. Cele din urma mi se par cruciale pentru a avea o viata functionala. Si ca sa crezi in ceva trebuie sa vrei sa crezi. Daca cu mintea de 10 ani, 14, 25, 65 de ani ti se pune pata pe ceva, numai tu te mai poti scoate de acolo. Cu cat dureaza mai mult fixatia ta, cu atat vei suferi mai mult pentru ca tot ce-i omenesc tinde catre pierdere. De aceea mi se pare important sa cunosti printre oamenii cheie din viata ta, pe cei ce iti pot vorbi pe limba ta despre scopuri care conteaza. In adolescenta nu ai inclinatia sa distingi intre impactul exercitiului la vioara versus al mersului la discoteca asupra vietii de adult. Poate nici mai tarziu.

Rezultatele. Mda. Is ca si flexibilitatea unui elastic. Rezultatele iti arata cat te poti intinde, daca vrei; cu cat participi la mai multe concursuri, cu cat exersezi, inveti, te straduiesti mai mult, cu atat esti mai apt sa-ti depasesti ceea ce credeai ca-s limite. De aceea am un respect deosebit pentru cei ce trag de ei si investesc eforturi pentru a depasi un nou obstacol.  Insa cum interpretezi ceea ce ai obtinut e iarasi crucial. Poti sa ai 13 ani cand neuronii explodeaza, sa excelezi in matematica si sa fii un talent in compunere; ce faci cu rascrucea ce tocmai ti s-a configurat, depinde de oamenii cheie care-ti apar la orizont, de regula un profesor sau parinte

Au fost pierderi pe care le puteam preveni, altele pe care nu si pierderi ce erau absolut necesare dar resimite ca necesare. Intr-o asemenea situatie, cand cineva dispare, de exemplu din viata ta, la propriu sau figurat, se-ntampla un travaliu si-o renastere mai mult sau mai putin fortata. Categoric ca toate ciudateniile prezente pot fi explicate pe baza majoritatii pierderilor de pana acum. Ne inchidem in noi ca sa prevenim un abandon imaginar. Ne prefacem sau chiar ajungem sa nu ne pese doar ca sa prevenim o presupusa respingere. Si, uite asa treptat, inaintand, mai pierdem o iluzie, mai castigam o metereza in calea bucuriilor inselatoare.

De aceea mi se pare intotdeauna util sa te uiti la trecut ca la o fabrica de iluzii, unele necesare pentru a continua lupta, altele fantasme  pur si simplu. Ce ne bucura ieri, azi ne lasa rece. Desi, acum ador fasolea verde, iar in copilarie o uram, deci se poate intampla si invers. Ce am in comun cu persoana ce eram acum 10 ani?dar cu cea care eram acum 15 ani?mi-amintesc de un coleg de facultate ce m-a regasit dupa vreo doi ani la primul job cand am primit o lectie dura despre cum e sa supravietuiesti intr-un oras mare dintr-un salariu mic: “Tu Florentina, dar te-ai schimbat atat de mult! esti mult mai rea decat te stiam!”

Ce era relevant ieri, azi devine neimportant si-atunci ce ramane constant? cred acum ca cel mai important devine sa renuntam la fabrica de iluzii si sa ne ancoram in ceea ce conteaza pentru totdeauna.

Ce conteaza pentru totdeauna?

Ce nu se poate pierde niciodata?

Ce nu depinde de nimeni altcineva decat de mine insami?

Ce dureaza in noi?

Meterezele noastre din jur ne apara de intemperii, e adevarat, dar ne priveaza, de cele mai multe ori de o viata implinita. Ne-mpiedicam de propriile sisteme de aparare, ne ferim de dureri ce ne-ar putea elibera dar vom intelege poate intr-un tarziu ca:

Soarele pare sa fie acelasi si rasare cu o perseverenta si constanta incredibila, cu acelasi simt al datoriei cu toanele lui desigur, cu luptele lui cu nori si vant, dar de fiecare data cu acelasi scop: sa faca lumina pentru tot acest pamant.

Sursa foto: aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Sunt un om de la tara

A fost odata un diriginte de clasa de liceu, domnul Anghene il chema; un dascal al vremurilor apuse, conservator si dogmatic cu initiative pe cat de atipice, pe-atat de ingenioase in felul lor. Una dintre ele era sa investigheze la vremea aceea care din elevii/elevele de la clasele de pedagogic sunt fii/fiice de “tarani puri”.
Ce fel de om ar fi interesat de asa cercetare? care-i cea mai raspandita perceptie despre “a fi de la tara”?in plus, toata lumea vrea sa plece de la tara, la oras, nu? din oras in alta tara mai la vest, si-apoi mai la nord si apoi, hop, inapoi, acasa, feriti de vacarmul corporatiilor.  Acesta e cursul firesc, nu? sa-ti doresti, ironic, sa revii la viata simpla cu ulite, copaci, porumbi si hrana bio dupa ce-ai nazuit sa cuceresti zgarie-norii, case ultraautomatizate si vieti supracontrolate prin to do list-uri sofisticate.

Ma uit din nou, in sus la titlu ca inspre soarele de se ridica hat-sus, ca pe vremea cand eram la prasila si incercam sa ghicim cat o fi ceasul ca ne ghiortaioau matele de foame iar mancarea era departe la capat de hotar iar snakcs-uri sau tonomate nu erau pe-atunci. Ma uit la titlu si n-am cum sa nu ma intreb: ce fac eu aici, acum, de fapt?ma gandesc la alte “bloggerite”- cele care scriu despre moda, despre locatii turistice, despre stil si imagine si n-am cum sa nu ma intreb cu atat mai mult, ca nea Gogu cand ma zarea ziua-n amiaza mare pe piatra de la colt: “Ce faci, Florentino? soarele-i sus si tu staaai si nu faci nimica! ma-ta stie?”

Eram omul de la tara, get-beget, autentic din clasa aceea de 30 de fete aspirante la profesia de invatator-educator. Ce-o fi fost in mintea acestui profesor?Un copil de taran, cutezator sa razbata inspre lumi mai erudite. Si nu mi-a fost calauza in tot acest timp decat dragostea de carte. Viata mea poate fi caricaturizata intr-o metafora a fugii de sapa cu faclia cartilor in maini. Cand a intrat mama intr-o toamna pe nestiute in clasa mea de liceu cu mainile negre de struguri, dirigintele ne-a prezentat-o ca pe-o “stimabila doamna ce intra in scoala ca intr-o catedrala”. De la ea am preluat iubirea de carte, pasiunea de a intelege oamenii.

 

La 20 ani distanta, ma uit in jur si miroase a verde crud, de la copacii din fata ferestrei larg deschise, imi cobor in suflet si imi simt bataile inimii ce treapada a-ncantare la gandul ca in cateva minute imi voi incolaci bratele copiilor mei somnorosi si savurosi. Trebuie sa fii nebun sa nu fii coplesit de atata frumusete-n jur si recunostinta inauntru!

Aseara, stateam pe banca-n parculetul nostru si citeam, si mai dadeam o geana inspre copii. Ei  se catarau in copaci. Si era asa o lumina de iti venea sa intelegi totul sau sa nu intelegi nimic si sa taci de atata verde, calm si acasa!

Apare cateodata sentimentul de :”unde in alta parte, as fi putut fi, daca nu aici?”

Cum sa nu continui sa alerg, sa citesc, sa scriu, sa iubesc si sa ma rog?

Sa continui, da, zic la 2 luni dupa ce am scris randurile de mai sus. Insa se cere ceva mai cu aplomb. Mai cu disciplina. Filosofie, filosofie, recunostinta, recunostinta dar se cer scrise-n cale niste pietre de hotar intre practic si teoretic.

O piatra de hotar incepe cu “sunt un om de la tara” care a indraznit sa …

Sa ce?

Aici se cere imperativ o continuare de drum;  ca un traseu marcat cu alb si rosu pe-un povarnis, pe-o panta-n sus si-o cale lunga, lina si iar un povarnis si tot asa pana-ntr-o alta piatra de hotar.

Un om aleraga 100 km, s-a mai scris o carte buna, s-a proiectat arhitectura unei catedrale, s-a negociat o fuziune de organizatii, oamenii se misca spre pietre de hotar intre teoretic si practic.

De cata disciplina e nevoie pentr-un om de la tara sa-si implineasca visul?

Glasul lui nea Gogu imi rasuna parca-n tarziu de gand si ma-ndeamna la fapte: “Ce faci, Florentino? soarele-i suuuuus si tu staaai si nu faci nimica!

Ma-ta, stie?”

Sursa foto 1, sursa foto 2

 

Categories: Uncategorized | 1 Comment

Seara de vara

Related image

Se-aprind stingher felinarele pe-alei

Greierii rasar strengari in rapsodii

E-atat de vara! si-atat de seara!

Incat m-aplec sa-mi acord vioara de dulci amintiri

Si-mi cad pe rand sperantele-n suflet c-ai sa ma stii.

 

E aici o banca-n parc adapostita de-un copac

Cuminte, scrijelita de doruri insutite

Si-mi rascoleste-n fosnetul frunzisului din amintire

Ca doar Sanzienele mai pot canta un vis senine.

 

Oamenii isi poarta pasii pe-alei grabiti

Aprind veiozele, se-nchina zaboviti

Raman tintita aici pe banca, insula-n efemer

Sa-i tin de urat, sa-i oblojesc framantarile

Sa-i descifrez suspinele scrijelite pe rand de fosti indragostiti

Si-mi aplec urechile sa prind o soapta care-ncepe cu T si parca se termina cu C

Dar umbrele noptii nu ma-ndeamna s-o deslusesc.

 

Adie insa-n secolele din copaci asa o boare

Ce-mi contureaza un cifru mult mai viu

Despre ce dureaza si ce trece-n oameni.

Si la hotarul dintre efemer si umbra lor blajina

Ma-ncarc cu a lor noapte, verde si lumina

Si-mi zic c-am sa ma bucur si-n dureri

Ca e lumesc sa te desfeti si sa disperi

Si, uite!ruga crengilor batrane, se unduie a vis

Cu o blandete cristalina

Ca toate soaptele se pierd

Si intrebarile se sting

Caci intre T si C e vis si liniste deplina!

 

 

 

Sursa foto: aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Vacanta, calculatorul si maidanul

Jocul de-a Nadia Comaneci, cu coronite din iarba, juriu si podium improvizate toate acolo pe loc in curtea scolii, e cea mai frumoasa amintire din copilarie. Is si altele, gen poeziile lui tzazta Maritza, jocul cu saniile, caii la fuga, dar jocul asta de-a Nadia Comaneci ma umple de energie si speranta numai cand ma gandesc la el.

In curtea scolii, toata vara ne oteleam muschii dandu-ne de-a berbeleacul, facand sfoara, roata tiganului, podul din aruncare, lumanarea, statul in cap, statul in maini, spagatul si piesa de rezistenta era : “rombo-flip-salt”-sau asta era denumirea pe care mi-o amintesc. Eram 3 “gimnaste” locale si 3 din Bucuresti si Brasov. Cea din Brasov, Jeni practica gimnastica intr-o sala profesionista si ne etala cu gratie figurile noi, in mare imposibil de imitat. Ea era asul “lotului” nostru improvizat in curtea scolii unde vara mai pasteau si vacile si gastele. Ne fabrcam coronite din iarba si flori de camp si ne jurizam si ne acorda note asa cum vedeam si noi la televizor.

Nici n-as fi indraznit macar sa sper sa ma dea ai mei la o sala adevarata de gimnastica- era un vis imposibil ca multe alte nazuinte. Insa nu eram nemultumita, dimpotriva, de-abia asteptam sa vina vara, sa vina fetele de la Brasov si Bucuresti sa ne recompunem gasca de gimnaste. Si nu imi amintesc ca ai mei sa-mi fi zis vreodata “bravo” sau sa aiba vreo idee vaga despre ce fac eu toata ziulica in curtea scolii. Nici un fel de recompensa din exterior- aprecieri, medalii etc, nu, doar ravna de a ma perfectiona vazandu-le pe cele ce erau maestre deja plus bucuria in sine de a fi impreuna cu fetele si a exersa miscarile. Si nici vorba de plictiseala!

Nu mai stiu, cum si de ce s-a terminat. Cert e ca si acum ma surprind prin parcuri facand o roata a tiganului sau pod din aruncare.

Ma uit azi, la copiii nostri care cer telefon, tableta, papusi si transformeri cu denumiri vehiculate la desene animate. Azi lumea e dominata de mall-uri. Zgomotul de fundal, culorile stridente, varietatea infinita de sortimente de acadele, baloane, lego-uri, dulciuiri etalata dinadins in locuri unde te grabesti sa platesti fara sa urli de disperare. Ma uit la dulapurile din casa burdusite cu mostre reprezentative din toate exponatele din mall stimulate de reclame la televizor si simt ca is incapabila sa furnizez ceea ce conteaza cu adevarat pentru copiii nostri. Mall-ul, grupul de la scoala, reclamele la televizor, toate vin buluc si-mi striga :”cumpara!cumpara!”

Dai 100 lei pe o papusa, e expusa la joaca 2 ore, apoi n-o mai vezi, ea e exilata alaturi de alte papusi sechestrate pe veci in dulapuri. De ce mai cumparam? pentru ca ma mint ca asa e trendul, ca poate se bucura, ca au si altii,  sa aiba ce n-am avut eu, sa fie liniste in casa. Dar nu e! nici pe departe! Am ajuns sa cred ca sunt dependenta de cumparat jucarii. E ca si cand sper ca va veni un moment in care toate jucariile vor fi eliberate pe covor si se vor armoniza impreuna intr-o mare reprezentatie de teatru gratie imaginatiei copiilor mei.

Dar aceasta reprezentatie a jucariilor intarzie sa apara;si-atunci ele aterizeaza pe rand in saci si cutii de carton destinate copiilor cu mai putine posibilitati, atunci cand obtinem induplecare de la gardienii sefi ai dulapurilor: ” nuuu, nu da broscuta, ca ma mai joc cu ea! e broscuta mea!”

Salvarea insa e parcul. Parcul nostru generos in copaci si zone de strengareala si hoinarit in gasca. Acolo se recompune parte din bucuria jocului de-a Nadia Comaneci: se rostogolesc in iarba, se catara in copaci, se joaca de-a v-ati ascunselea. Si ma gandesc ca e totusi un echilibru intre calculator si copaci.

Si totusi, ai nostri copii sunt insotiti, in aceste parcuri de catre noi parintii. Ca deh, pericolele, pandesc la tot pasul! E absolut sanatos si de inteles pana la o varsta. Intrebarea este, pana la ce varsta, joaca lor trebuie insotita de parinti?

Cat de autonomi vor deveni acesti copii supravegheati de catre noi, cu cele mai bune intentii, desigur: cum se joaca, cu cine se joaca, de ce se joaca, ce gandestie, ce simte, ce-a mancat, ce-a baut etc?

Prieteniile lor, cat de autentice vor fi?atat timp cat intalnirile, conversatiile se intampla prin stricta observatie a parintilor.

Pasiunile lor, cat de mult mai pot respira printre ore de germana, innot, dans, taiwando si sah ori baschet?

Cum vor face ei fata lumii acesteia diverse, vietii in sine cu urcusuri si coborasuri, atata timp cat noi parintii selectam mai toate zonele vietii lor: cu colegi anume, cu o invatoare anume, cu un coleg/a de banca anume, evitand “anormalul”, eliminand ce ni se pare noua ca ne nu seamana cu asteptarile noastre despre viata perfecta a unui copil perfect.

Suntem o generatie de parinti excesiv de preocupati de fericirea copiilor nostri. Atat de preocupati, ca nu mai stim cine suntem si nu mai avem alte scopuri. Si cu cat ii coplesim mai tare cu dorintele noastre neimplinite si proiectate asupra lor, cu atat ei sunt mai nefericiti. Noi fugim de noi inspre ei, iar ei se grabesc sa ne umple golurile sau fug si ei la randul lor de noi, inspre tableta si telefon.

Suntem o generatie de parinti care le stim pe toate si ne guduram ca niste “mici zei” pe langa medici si cadre didactice, ca noi stim mai bine. Stim de toate- de la tabloul clinic al unei boli pana la cea mai adecvat metoda didactica de predare a abecedarului.

Se cere un pic de umilinta si retragere.

Haideti sa lasam copiii sa se imprieteneasca natural, sa joace o leapsa, sa se porecleasca chiar, sa primasca sarcini, sa se autoregleze natural in gasca lor pe care n-or sa o uite niciodata, pentru ca acolo si-au construit ei o lume in miniatura cu oameni de multe soiuri.

Vine vacanta! As vrea sa li se infiripe o gasca cu care sa rada si sa aiba secretele lor de pici; sa faca nazbatii, sa fie copiii asa cum orice copil isi doreste de la natura si sa nu ia nimic in serios decat iubirea noastra pentru ei.

Sursa foto: aici

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Greseala

Intre mine si adevarul meu e-ncercarea.

Intre incercarea si izbanda ori esecul meu e-ndrazneala.

Intre indrazneala si intentia mea e chibzuiala.

In chibzuiala ce-o stiu is algoritmii si uneltele asmutite-n valtorile si capcanele vietii.

In indrazenala ce-o simt is ecourile pasilor cucerind Everestii.

Intr-un exces de indrazneala e greseala mea infipta

Ca imaginea unei franghii frante acolo, aproape de varf

Intr-un exces de chibzuiala e pauza surda

Strivita de pasul meu amortit pe stanca

Cu ochii atintiti spre Steaua Polara.

Ca un pendul oscilez ne-ncetat intre risc si crispare

Dar vine-un moment cand

Intre mine si adevarul meu

Nu mai incape nimic

…decat multa IERTARE

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Leave a comment

Intrebarea ca inviere

Dintotdeauna am fost fascinata de intrebari, de aceasta unealta a gandirii articulata ca o sageata mesterita anume spre a te plonja in lumea altcuiva.

Si, cred ca una din cele mai mari aspiratii a fost pentru mine sa vad lumea, macar pentru o milisecunda prin ochii altcuiva. Intotdeauna m-am intrebat: cum o fi sa vad intunericul pe care-l vede altcineva  sau cum o fi sa simt fluturii in stomac pe care-i simte altcineva si cum va fi sa ma reintorc in lumea mea interioara inapoi, in mecanismele mele receptoare dupa ce am vazut cum e sa fiu in interioul altcuiva. Ce transformare ar fi in lentilele mele prin care as percepe orice traire, eveniment, senzatie de-acolo incolo! Relativitatea a ceea ce stiu ar fi dovedita clar si cert pentru totdeauna. Insa nu e posbil sa-mi realizez acest vis direct niciodata. Si-atunci,  cumva, mi se pare ca intrebarea e unica punte fragila spre a accesa perspectiva altcuiva. Intrebarea la baza devine, asadar un mijloc de a-ti satisface curiozitatea despre diferite aspecte ale vietii: de la “Care-i formula lui Pitagora” pana la “Care-i cel mai bun film premiat la Oscar?”

Apoi mai e intrebarea ca unealta de evaluare a ceea ce stie, poate, intelege sau crede celalalt. “Din ce surse iti procuri energia sa faci fata la…?”

De ceva vreme ma preocupa insa aspectul intrebarii ca mijloc de vindecare a suferintei, ca provocare a schimbarii credintelor intr-o situatie de impotmolire sau ratacire. In scoala de terapie pe care o urmez, am privilegiul sa aflu despre subiectul intrebarii ca instrument concret de schimbare. Ca si cand te-ai gandi ca mergi cu un simptom la medic, iar acesta iti provoaca autovindecarea prin intrebare, fara sa fie nevoie sa te incadreze intr-un tablou clinic, fara sa-ti indice un medicament anume. Si nu numai ca te vindeci de durerea cu care te-ai dus la medic, ci dobandesti o noua functionalitate ce te ajuta sa previi pe viitor simptome similare: inveti sa reflectezi, sa te auto-interoghezi intr-un fel anume ce te mentine echilibrat.

“Pe cine respecti destul de mult incat sa il crezi daca ar avea idei diferite de ale tale?” sau ” Exista cineva care s-ar osteni sa te convinga ca parerile tale erau gresite?”

Un atlet spunea la 40 de ani: “Mi-am dat seama ca pana acum mintea mea m-a pacalit”.  Cum e posibil sa ajunga cineva la o astfel de optica despre sine? la o asemenea schimbare de macaz? Cum ar fi sa afli intr-o zi ca cel mai puternic adevar al tau a fost de fapt cea mai mare iluzie ce te-a abatut profund de la a trai cu adevarat viata de pana atunci?

Maturana spune ca ar exista trei moduri prin care apare schimbarea veritabila in lumea interioara la incidenta cu un altul: primul este prin dragoste (!), altul este sa schimbi mediul, devenind un strain iar a treia sa te retragi in singuratate.

Daca nu te-ai indragostit de curand, nici n-ai emigrat si nici nu te-ai retrage in sihastrie, dar totusi simti ca te-ai impotmolit si doare psihic vorbind, psihoterapia poate fi un raspuns.

Terapeutii insa nu schimba oameni, ci adreseaza anumite tipuri de intrebari menite sa deranjeze certitudinea ca “tu esti de vina!”, sa inverseze false prioritati, sa reaseze semnificatiile, sa distruga mituri ca sa doara un pic cat sa te descalcesti de credintele false ce te tineau blocat in resemnare si neputinta.

Daca problema cea mai mare ce-mi framanta mintea ar disparea cu ce as umple golul lasat de disparitia ei?

De la raspunsul foarte personal al acestei intrebari incolo incepe adevarata responsabilitate de a decide intr-o singura viata in care ne facem planuri, ne bucuram, intelegem, credem in adevaruri ce ni se par de neclintit, ne lovim cu tot cu ele de pereti, ca sa urlam apoi ori sa ne frangem in tacere si alergam mai departe pana la ultima suflare crezand c-am trait cum am putut mai veritabil.

Daca toate fricile ar disparea, ce as face diferit, de ce-am facut pana acum?

As invia. Dar mai intai e nevoie de dus o intrebare pana la capat. Cand va veni timpul sa ne-adunam  puterea sa smulgem vietii un raspuns pe cinste?

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer..., Uncategorized | Tags: , , | Leave a comment

Un om

Jobul meu imi ofera multe privilegii. De la cafea, fructe si masaj pana la provocari intelectuale de toate culorile. Insa unul dintre cele mai importante privlegii este acela de a intalni oameni, in fiecare zi cel putin 5.

Uneori, rar, intalnesc cate un om la care reflectez zile in sir, cand alerg, cand spal vase, cand ma trezesc. Numai cei pasionati de oameni pot intelege asta. Ceilalti, cu siguranta vor intelege eronat ce vreau sa spun. Sunt astfel de oameni, care se comporta, vorbesc, privesc si traiesc intalnirea aceea cu tine intr-un fel pe care nu ai cum sa-l uiti. Lasa urme. Lasa ecouri. Ii dai replici in gand la intrebari pe care ti le-a adresat atunci si care erau atat de profunde incat te-au socat. E atat de intens ce se petrece in acea ora ca n-ai cum sa mai fii la fel. E transformare dupa intalnirea aceea. Si e doar un strain, la urma urmei. Dar ce strain!

Dialogul fascinant e o arta, probabil si cine-l stapaneste, stapaneste lumea, cred. E un joc intelectual in care orice spui, are un reverbatie in celalalta ce se intoarce inapoi insutit si cu o valoare extraordinara ca replica la ceea ce tocmai ai spus. Oamenii acestia te scot de pe pilot automat. Te scot din matca corporatistului ce are replicile la el. Cand a plecat, am dat mana, spunand:

-Mi-a parut bine!, zic eu sec, incomplet.

-De ce?, vine scurt bumerangul replicii cu curiozitate de copil.

Ieri a fost o astfel de zi si un astfel de om.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Inauntru e ceata

Am coborat cu felinarul

In jos era ceata, in sus era intuneric

Mi-am infipt unghiile-n mine sa nu cad pe scara

Eram infrigurata cu fiecare treapta

Am asteptat sa se faca ziua sa urc inapoi

Dar deseara ori maine dimineata ma voi intoarce

Acolo unde nu imi prea place

Dar nu am alta sansa sa ma cunosc

Si daca nu ma cunsoc, peretii se surpa

Si simt ca ma prabusesc pe interior

Ar ramane afara doar ferestrele cascate a zambet

Fara dragoste, fara dorinte, doar urcat si coborat

Dinauntru in afara si-atat.

Categories: Uncategorized | Leave a comment