floungureanu's blog

Detecteaza-ti sensul!

August 24, 2016
by admin
0 comments

E o imagine aici

b-211023E o imagine aici cu:

Forma respirului lor in tandem

Si ei, cocolositi ca niste semiluni

In patuceanul indundat de rasarit

Si mai sunt imi dau seama

Suvoaie de vieti, impletite

Cununi de minuni razletite

Ce-mi fac din numele mama

Cea mai inalta implinire

Ei se uita inspre mama ca la steaua polara

Eu ma remodelez, cioplesc si ma-convoi

Sa-ncap si sa curg in nevoile lor de radacini si de tel

E o imagine aici cu:

Aici plamadim oameni

Si-i cel mai serios joc cu putinta

Dar pentru ca-i joc e despre ras si infrangeri

Si pentru ca-i serios, e ca- ntotdeauna

Crestem, iertam si iubim.

Sursa foto: aici

 

 

August 11, 2016
by admin
0 comments

Ce mi-am luat din “Plansul lui Nietzche”?

friedrich-nietzsche-1906(1)Sunt momente cand iti doresti sa fi cunoscut oameni ce au trait in alte timpuri. Sunt carti, din care acesti oameni iti vorbesc cum nimeni nu ti-a vorbit niciodata atat de autentic incat simti ca inspiri cuvintele lor in loc de aer. Acesti oameni, indraznesti sa crezi au facut posibila existenta oamenilor inca pe pamant. Din cum si-au trait principiile si cum si-au trait prieteniile. Iar aceasta carte, “Plansul lui Nietzche”, la granita intre realitate si fantastic este o constructie in stilul fascinant  al lui Irvin Yalom a unei sinuoase si  veritabile prietenii.

Ce m-a frapat in primul rand este actualitatea dramelor de pe scena anilor 1800. Magicul si fatalitatea farmecului feminin; gradele sociale, prescriptiile societatii in ceea ce priveste gama de atiutidini si comportamente “ce se cuvin”. Motivele de tensiuni universale: dragostea neimpartasita, casnicia ca inchisoare, lupta de putere, sistemul universitar ca sistem corupt si din toate acestea ascunse, colcaind fricile oamenilor de-atunci valabile si astazi: teama de moarte, teama de singuratate, teama de a fi liber, teama de a muri fara a-ti consuma viata.

Dialogul infiripat intre doi ganditori(in realitate nu s-au intalnit niciodata): dr Breuer si profesorul Nietzche este de fapt o reala plonjare inspre poarta interzisa a celuilalt. Astfel ca prin ascutimea mintii, empatie, dorinta de cunoastere fiecare din cei doi: un vizionar solitar si rece si un familist, medic de succes si mult prea servil, ajung in final la o eliberare de iluzii si implicit la o reafirmare prin conversatie. (N-am avut cum sa nu ma intreb cum ar arata o intalnire intre doi psihoterapeuti contemporani.)

Cartea e plina de invataminte, pe care nu te poti abtine sa nu ti le notezi sau sa te straduiesti sa ti le asimilezi, insa ceea ce m-a frapat si intrigat in acelasi timp este privilegiul barbatilor de a integra in planul vietii lor o asemenea prietenie menita” sa-i conduca catre un adevar mai inalt”.

Rolul femeii in aceasta carte este miniaturizat de la iluzie sau “fals inamic” la o sotie rabdatoare cel mult, care asteapta, indura sau porunceste atunci cand barbatul atinge limita conventiilor sociale. Femeia, in acest peisaj, e martora , piedica sau protectoare cel mult pentru barbatul ei. Astfel ca nu incape in atributiunile ei zilnice rostul unei conversatii fauritoare de sens sau clarificatoare.

Mathilde, mama a cinci copii, sotie permanent preocupata de a satisface preferintele sotului ei ratacit in luptele proprii cu obsesia legata de o pacienta, se conformeaza acestui rol de martor protector. Desi “cea mai frumoasa femeie din Viena”, provenita din familie instarita, ea il asteapta pe el sa se intoarca acasa din ratacirile lui fara urma de revolta, cu exceptia catorva confesiuni fata de-al casei Sig (Freud)

Desi in fundal, fara Mathilde acest doctor Breuer, nu ar fi putut atinge un nivel de viata satisfacatoare si nici puterea de a-l vindeca pe Nietzche.

Si n-am cum sa nu ma gandesc, in locul Mathildei la exercitiul de imaginatie pe care i-l propune Nietzche lui Josef si sa ma intreb ce ar raspunde ea ca femeie martor al destinului sotului ei la acest scenariu:

“Ce-ar fi daca un demon ti-ar spune ca viata asta-asa cum o traiesti acum si ai trait-o in trecut-va trebui s-o mai traiesti inca o data, inca de nenumarate ori; si ca nu va fi nimic nou in ea, ci fiecare durere, fiecare bucurie si tot ce este nespus de mic ori important in viata ta se vor intoarce la tine, in aceeasi succesiune…Imagineaza-ti clepsidra eterna a existentei intoarsa din nou, iarasi , si iarasi, si iarasi. Si de fiecare data intorsi la fel si noi graunte ce suntem

…de cate ori alegi o actiune trebuie sa fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Si e la fel pentru fiecare actiune pe care nu o faci, fiecare gand nascut mort, fiecare alegere evitata. Si toata viata netraita va dospi inlauntrul tau, netraita pentru eternitate. Si vocea neluata in seama a constiintei tale va striga vesnic la tine.

Urasti ideea sau iti place?

Atunci, traieste in asa fel incat sa-ti placa repetarea eterna a vietii tale!”

Cat de coplesitor ar fi acest gand pentru Mathilda, pentru orice om? cat de mult iti schimba perspectiva asupra vietii?

Filosoful vizionar, neinteles si dureros de singur Nietzche, acuzat initial de pacientul sau ca vorbeste prea abstract si impersonal, afirma, paradoxal lucuri extrem de practice despre scene ale vietii atat de personale:

despre copii:

“Pentru a forma copii trebuie sa fii mai intai tu insuti format. Altfel, vei dori copii dintr-o nevoie animalica, sau din singuratate, sau pentru a astupa golurile din tine. Sarcina ta ca parinte nu este sa produci inca un “tu”, ci ceva mai bun. E sa produci un creator.”

despre casnicie:

“Casatoria n-ar trebui sa fie o inchisoare, ci o gradina in care se cultiva ceva mai bun. O relatie ideala in casnicie exista numai atunci cand nu este necesara pentru supravietuirea fiecaruia dintre parteneri. …pentru a avea o relatia complexa cu altcineva, trebuie sa ai mai intai o relatie cu tine insuti. Daca nu putem cuprinde propria noastra singuratate, il vom folosi pur si simplu pe celalalt ca pe un scut impotriva izolarii. Numai atunci cand vei putea trai ca vulturul- fara nici un public, de nici un fel-te poti indrepta cu dragoste inspre altcineva; numai atunci poate sa-ti pese de cursul existentei celuilalt”

Si totusi, plansul acestui mare om, s-a descatusat la amara constatare ca nu va exista nicicand posibilitatea unei relatii autentice cu o femeie. O pierdere asumata si sursa de foc creator, poate, pentru ce ne-a oferit ca opera.

 

Sursa foto: aici

August 3, 2016
by admin
0 comments

Strigat uitat intr-o gara

Vreau să te uitOamenii zambesc sa fie lasati in pace

E mai nimerit sa-ti destinzi buzele

si ochii a zambet

Si sa-ti sigilezi inima trist inauntru

Fara sa stie nimeni.

Decat sa te etalezi ca-n talcioc

Si sa fii batut c-o pana pe umar.

Pentru ca-n consolarea aceea goala

Invinge glorios singuratatea pura scuturata de clisee.

 

N-am sa uit niciodatalacrimi-a182992991

Golul acela zamislit intre mine si tine

Atunci, in gara pustie

cand iti strigam-ncremenita-n tacere

sa prinzi din urma ulimul meu tren

Ca sa te-asezi la un taifas

Cu singuratatea-mi stinghera.

In urma mea golul s-a inaltat ca un zmeu de plumb

In inaltul inimii mele.

De-atunci pesemne ca la fiecare tipat de tren

Inima-mi da sa sa zboare inafara

Pesemne,

Spre golul neimplinirii noastre.

 

Sursa foto 1: aici

Sursa foto 2: aici

June 23, 2016
by admin
0 comments

Cine s-a nascut primul?

Inainte de culcare, cand toate se astampara, si oameni si pasari si animale si plante,  numai masina de gunoi mai bantuie, copiiilor li se deschide apetitul de spovedanie.

Spovedania nu tine mult:

-“Azi, noi am mancat mamaliguta cu branza si supa si prajitura cu mar si…atat!

-Si ce-ati mai facut dupa ce ati mancat?

-Am iesit afara, ne-am intors, ne-am spalat pe maini si dup-aia am mancat.

Ma-ntreb asa fugtiv- oare fi-miu- asta mic are o fixatie cu mancarea? dar ma linistesc cand o intrerupe pe sora-sa si tine sa adauge ca pe o informatie extraordinar de proaspata si surprinzatoare:

-Stiai ca mama lui Nati Gomobos lucreaza muuult?cel mai mult?

Ma linistisem asadar si cu absenta mea de acasa. Nu eram deci, cu siguranta in topul ierarhiei mamelor ce petrec ore suplimentare la serviciu.

Adnana ma intreaba cu un aer de maturitate:

-Dar ziua ta cum a fost?

-Pai a fost bine. M-am intalnit cu oameni, apoi am discutat niste evaluari despre oameni…

-Ce-nseamna evaluari?

-Atunci cand oamenii sunt studiati ca si caracteristici si comportament? Si spui despre un om ca este ca este: harnic, de inredere, dominant..

-Ce-nseamna dominant?

-Atunci cand cineva ii conduce, cumva pe ceilalti si le controleaza ce sa faca, cum sa faca..

-O, dar asta nu e frumos, nu? fiecare trebuie sa gandeasca singur, nu?

Dar sirul intrebarilor e intrerupt de Roland care are o revelatie, cel mai probabil pe fondul dorului de masa-mare:

-Mami, asa-i ca mamae l-a facut pe Doamne- Doamne?

Radem de ne prapadim. El se bosumfla ca nu-l intelegem. Adanana imi traduce:

-Roland vrea sa zica ca mamae e atat de batrana ca Roland crede ca s-a nascut prima.

Si pentru ca el se simte inteles, continua, pe logica lumii lui miniaturale de copil de 4 ani:

-Da, mamae s-a nascut prima, apoi, tati, apoi mami, apoi Adnana, apoi eu si dup-aia Mau.

Si cu lamurirea aceasta ne cuibusiram toti multumiti. Masina de gunoi isi termina treaba intre timp iar racoarea noptii ne insoti treptat pe taramul viselor.

 

June 9, 2016
by admin
0 comments

Crezul copilariei

tumblr_mld9d6rmBT1s6rlt8o1_1280

Se perinda verile pe rand

Ca-ntr-o clepsidra gigant.

Sotroanele se preling ca un gand

Fostii copii isi iau adio galant.

Stingheri, vor zidi pe-o banca iubirea

Strigand, vor lupta vertical pentru visele lor indraznete

Caietul albastru isi va ivi mistuirea

In valvataia unui apus de tinerete.

Se perinda toamnele pe rand

Ca-ntr-un carusel perpetuu de premise.

Ilene Cosanzene, printi, zmei concurand

Se-ntorc mai intelepti ca ieri in culise.

Din povestile lor calde, aburinde

Se nasc ere glaciare-mpietrite-n tacere.

Ilene, printi, zmei trudind milenar pentru merinde

Pasesc in sotron, incordati, dar c-o reala placere.

Se perinda iernile pe rand

Ca-ntr-un zbor halucinant cu fluturi.

Rosturile vietii cautand,

-Uiti, ca-ntr-un tabu, suflete sa te bucuri.

Din cartile bune, din povestile albastre

O mare de incantare as incropi

Si-un crez vertical spre astre

Sa va cheme-nspre voi, totdeauna, copii!

Se perinda primaverile pe rand

Ca-ntr-o izbavitoare- mpacare de nou inceput

Se-nfiripa un acord de vioara  plapand

Si-un linistit elan, mai ieri,  de neconceput.

Sotroane, fulgi de zapada si flori

Roiesc in anotimpuri perene.

Stejarii batrani, iubiri zidite-n fiori

Si crezul meu, azi:

Ca exist!

Mult prea devreme!

May 1, 2016
by admin
0 comments

Bucurii simple si nepretuite

p_grigorescu4“Fapte” au plantat pe nepregatite pe malul Somesului niste corpuri de lemn, de-o forma pe cat de ciudata, pe-atat de atragatoare in scop de taifas ori de hirjoana pentru pusti.

Cuibarita in scobitura unei astfel de forme m-am trezit calatorind pe-un alt taram. Taramul bucuriilor simple. Si pe cat de neasteptata a fost calatoria asta  a mea, pe atat de surprinzatoare a fost redescoperirea acestui taram unde memoriile afective isi modeleaza cum vor ele nestemate si castele de emotii pozitive.

Recunosc, am profitat si de joaca in tihna a copiilor ce se rostogoleau prin iarba, savurand din plin dulcea libertate a zbenguielii in aer liber. Asa ca ne bucuram toti trei de rastimpul acesta de libertati fara sa ne pese de reguli, restrictii ori judecati.

Cheia catre taramul spre care urma sa calatoresc cred ca a fost o mare recunostinta pentru ceea ce este. Imprejurimile acestea, incredibil de armonios intalnite: mirosul apei, jocul luminilor in penajul ratelor pentru care am iesit azi, sa le hranim; bancile randuite pe mal, ce invita la contemplare, parcurile verzi unde poti alerga, poti supraveghea linistit jocul copiilor si o mare liniste si echilibru intre toate formele de relief ori opera omeneasca, ca si-ntr-o oaza in care salbaticia a permis sa fie imblanzita atat cat sa nu miroasa a comercial…inca.

Aici e acasa-ul copiilor mei, mi-am zis. Un acasa in plin oras civilizat si totusi atat de natural- cu mult verde, miros de apa, chiar si-o fasie de plaja, piste de alergare ori de ciclism. Si pe acele maluri imbracate in iarba, ei se rostogolesc acum, aceleasi maluri pe care-si faceau un fel de derdelus cu saniile asta iarna…Aici este copilaria lor. Din aceste culori, mirosuri, si senzatii isi vor constitui ei memoria afectiva ce-i va insoti toata viata in tot ceea ce vor iubi, intreprinde si visa. Din acest miros de Somes, umbre de parc, textura de iarba isi vor constitui iubirile, uitarile, renuntarile sau curajul de mai tarziu.

Si-asa am intrat in taramul memoriilor mele afective. Si-asa mi-am accesat cu ochii inchisi, scaldata de lumina blanda a soarelui, in scobitura acelei forme de lemn, cele mai semnificative amintiri despre cum simteam lumea la varsta lor intr-o alta zona, desigur, acasa, in Baragan.

Una dintre ele este noaptea, la lumina unui felinar, cu lumina calda prin care, fulgi mari de nea, venind navala, hotarati sa se astearna si sa-mi bucure obrajii de atingerea lor proaspata si jucausa. A fost un fel de prima intalnire cu cerul, acolo in lumina calda a unui felinar.

Apoi , e despre un lac. Un lac proaspat construit dintr-o ploaie bogata de toamna. Am iesit dupa ce ploaia s-a astamparat. Inaintam agale cu cizmele de guma prin aceasta imensitate de apa si -am simtit treptat cum intru intr-o noua realitate in care zgomotele satului raman undeva in fundal si sunt doar eu si senzatia aceea de imensitate fara granite.

Mai e ceva din aceeasi gama cu copacii. Mi-amintesc doua fragmente despre asta.

Adeseam imi placea sa evadez mergand cu bicicleta departe de sat. Imi luam mainile de pe ghidon si priveam inspre varfurile plopilor ce-si uneau capetele semete deasupra drumului. Era o senzatie de inceput de zbor.

Apoi , liziera de la marginea satului. Care n-a durat prea mult. Nu stiu de ce. Mi-amintesc foarte vag, senzatia de intuneric proaspat si verde inchis. Era un vis real. Un fragment de padure in arsita unei campii monotone in Baragan.

Senzatiile acestea si inca cateva compun peisajul copilariei mele interioare, tineretii mele eterne. Ca un tapet ireversibil al peretilor sufletului meu. Cu cat ele se fauresc mai devreme, cu atat sunt mai stabile si de nedeslipit.

Ma gandesc, astfel, la copiii nostri. La lumea lor din interior. Ea se compune acum, cu fiecare senzatie noua, imprimabila acolo in sufletelele lor… Si ele vor capata un nume mai tarziu in viata lor de adulti.

Mi-as dori ca Acasa-ul lor sa fie cat mai primitor, bogat in culori si camara de simturi de amortizare pentru caderile si urcusurile de mai tarziu.

De-asta sper sa fie mult joc in aer liber si cat de putin prilej de prizonierat in paza televizorului.

 Sursa foto: aici

April 27, 2016
by admin
0 comments

Iubesc

428092_482643331794667_1666969277_nCe iubesc?

Iubesc aerul rece al diminetii ce ma-nsoteste in timp ce strabat cu bicicleta verdele crud al parcului. E atata joc de culoare si lumina in parcul mare dimineata ca-mi imaginez ca opresc ca sa-mi umplu rucsacul discret cu senzatii de lumina si culoare si sa le-mprastii mai incolo inspre betoanele cenusii.

Iubesc imbratisarea copiilor cand se ghemuiesc a somn, dulci si calzi cu zambete si chicoteli si-i timpul de trezit; iubesc cand ii revad seara si ma doboara la propriu-n genunchi cu energia si  bucuria imbratisarilor lor laolalta.

Iubesc joaca lor zglobie in natura si oboseala lor renegata si declaratiile lor spontante si nefiresc de adanci:” mami iti multumesc ca m-ai nascut!”. Iubesc vocile lor cristaline, privirile lor catifelate, manutele lor hotarate sau talpile lor pe care le umplu de pupaturi sa intre vreun stramp sau pantalon.

Iubesc cand vin acasa si miroase a mancare facuta de mama: bors cu leustean, salata cu marar, tocanita de ciuperci. Iubesc cand mama mea se-uita lung a mangaiere si intelegere, pentru ca, da, cine te poate-ntelege mai bine ca mama?

Iubesc mirosul si imbratisarea sotului meu din care imi respir sentimentul de acasa, aici si acum. Iubesc nevinovatele comploturi dintre el si copii “sa nu ne prinda mama ca…”

Iubesc duminica dupa masa, cand e curat in casa (nu pentru prea mult timp), copiii dorm, miroase a ploaie de vara, ne tolanim la un film si rontaim prajituri si cafea.

Iubesc veioza mea mov, patura verde, acest caiet verde si-acest moment din noapte cand pot sa scriu.

Iubesc discutiile sincere de peste zi cu cate un om, neasteptat de puternic in vulnerabilitatea sa. Iubesc prietenia unui gest, regasirile si sentimentul acela de “te vad”.

Iubesc multumirile acelea spontane rostite dimineata-n birou cand nici n-apuci sa-ti sorbi prima-nghititura de cafea.

Iubesc pasiunea. Pasiunea la oameni. Cand ii vad cum se lumineaza pe dinauntru atunci cand fac ceea ce le place.

Iubesc cand se nasc energii de grup nebanuite si se pun in miscare sperante ruginite.

Iubesc pasiunile impreuna. Glasul acela afectat si senin al celor care cred. Efortul. Dezbaterea autentica. Din asta ies lucrurile care conteaza apoi.

Iubesc cartile. Cartile imi dau puterea sa-mi schimb perspectiva sau mai bine zis sa m-ancoreze in realitatea care conteaza.

Iubesc gandul ca ma voi trezi si ca voi alerga. In alergare inveti cate putin sa zbori.

Si totusi…

Poate nu intamplator, e Saptamana Patimilor. Si-mi dau seama ca  inca n-am iubit raportat la cat se poate iubi.

Si cat potential de iubire si bucurie e inca in aceasta viata! De-ar fi mai multe vieti sa pot oferi…

Cumva, versurile lui Blaga, imi confera linistea ca exista potential de a dainui peste vieti.

“Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?” Liniste, Lucian Blaga

Sursa foto: aici

 

April 21, 2016
by admin
0 comments

Dragoste pentru doi copii

familie (1)

Iti poti iubi copiii la fel de mult?

Adnana si Roland au venit pe lume, pe nepregatite. In fiecare caz vestea ca vom avea un copil ne-a surpins intr-o perioada din viata in care nu ne asteptam la un nou membru in familie.

Recunosc ca am plans de mi-au secat lacrimilie la gandul egoist ca nu voi mai fi niciodata pe primul loc. Stiam ca odata devenita mama, n-o sa pot  decat cu totul: suflet, minte, strans din dinti pentru acel copil. Nu exista alta sansa decat sa ma dedic total ca resurse de orice fel.

Cred acum, ca e destul de important contextul in care te afli ca viitoare mama. Laur lucra pe santier. Ne vedeam la doua saptamani. Stiu ca aveam sentimentul asta ciudat, ca-s gravida si singura in majoritatea timpului. La servici, eram prima mamica din grup: felicitarile si alinturile colegelor mi se pareau mai degraba mirarea celui care se uita la atcineva ce indrazneste sa treaca printr-o mare intamplare. Desigur ca fiecare experienta este unica, numai ca asteptarile mele, (bata-le vina!) nu imi dadeau voie sa traiesc bucuria experientei complet. Mi-o refuzam din cauza unor comparatii (iarasi, bata-le vina!) cu alte filme despre viitoare mamici inconjurate de ocrotirea si incurajarile unor niscaiva mamici, soti, bunici, verisoare, cumnate atot-stiutoare. Asta era “asa ar trebui sa fie”-ul din capul meu.

In loc sa ma inund de firescul transformarii fiintei mele si sa astept in tacere, ma panicam ca un ratacit int-o Sahara a asteptarii redevenirii a ceea ce am fost. Aveam nevoie din inertie sa fiu “ca noua”. Insa, treptat, credintele si asteptarile despre mamici supraprotejate s-au spulberat si, asa pe nesimitite, incepu sa se infiripe relatia cu noua fiinta din mine.

Miracol! Nu atinsesem o profunzime mai mare in relatie, cu un alt om, precum in aceasta noua si fascinanta relatie cu copilul meu. Primele miscari percepute m-au vindecat complet de asteptarile false. Mi-aduc aminte exercitiile de imaginatie despre cum va arata. Cum va fi senzatia sa o ating?s-o strang in brate, sa-i simt bataile inimii, s-o hranesc, s-o mangai, s-o inteleg, s-o ascult? Cum va mirosi? cum ii va fi vocea? cum vor fi” prima oara-urile” in a spune mama, tata, in a pasi, in a privi?

Experienta nasterii pentru cei doi copii, din nou asemanatoare: pe nepregatite. M-am dus cu un alt scop la medic, si anume de consultatie, decat scopul de a naste. Deci am nascut de fiecare data fara bagaj.

Si da, experienta nasterii e ca un ultramaraton, (sau maraton sau cros, depinde de fiecare) descult prin maracini,  in care treci prin toate senzatiile- de la entuziasm, panica, “nu mai pot”, disprerare, furie (la mine nu cred ca a fost cazul), nevoie intensa de sprijin si ajutor (se pare ca asta a fost sentimentul predominant) pana la, da, marea euforie.

Si miracolul, primul din ele, a luat un chip: o fetita puternica, cu ochi albastri (temporari), luptandu-se din rasputeri cu noile senzatii de lumina si aer.

Al doilea miracol, venit peste 1 an, 7 luni si 28 de zile: o mogildeata alba, mirata si neintelegand ce se petrece de l-au trezit doctorii astia cu noaptea-n cap.

Si instant se delaclanseaza pentru ca asa e mecanismul hormonal, euforia. E multa lumina-n jur, ai senzatia ca plutesti si ca dac-ai trecut prin asta si mai ales pentru fiinta din patutul de alaturi, te simti plina de puteri nebanuite pana atunci.

Adanana, mi-am dorit-o atat de tare s-o cunosc si sa mi-o revendic din salonul de copii, ca dupa 2 ore m-am ridicat singura si am cerut-o.

Roland, mi l-am dorit sa-l am langa mine si-i strigam numele in fiecare zi si noapte din cele 3 cat am stat la terapie intensiva.

Adnana a supt greu, eram panicata ca nu o voi putea hrani natural, dadea din cap ca o rockerita cu gura deschisa spre san si nu inghitea. In final, cu plansete si urlete si nopti nedormite s-a echilibrat si acest mecanism.

Roland, dupa trei zile de asteptare, hranit cu lapte praf, a prins sanul ca pe un dar mult asteptat. Intalnirea cu el a fost precedata de cele mai lungi trei zile din viata mea.

Alaptatul este cea mai fireasca incursiune a copilui in viata asta plina de lumina, aer, zgomote si pacate. Iar pentru mama, este pasirea fireasca inspre etapa in care inauntru, acolo unde copilul s-a dezvoltat, a ramas, vrand, nevrand un gol. Golul acesta, cred eu, e responsabil de prea cunoscuta depresie postnatala. Alaptatul atenueaza din acest gol pe cat de nefiresc pe atat de real.

Am avut parte de lectia dorului in zilele de spital cu Roland. Dor nebun de Adnana. Erau primele 8 zile fara ea. Plangeam(iara!) de dorul ei si ma bucuram in acelasi timp de mica minune mormaitoare de la pieptul meu.

Intoarsa acasa, cu Roland in cos, am cazut in genunchi si mi-am imbratisat ghemotocol meu prea mult dorit, fetita mea cu parul cret, cu sticla de ceai in mana, strigandu-mi: “mami, mami!”. Mereu m-am intrebat cum o fi incaput in sufletelul ei,ala mic, absenta mea de 8 zile?

Uneori uitam ca acesti copii, cei dintai, neintrebandu-i, neprididind sa aflam daca e momentul sau nu in mica lor viata, hop! ii supunem la un suvoi de transformari care incep cu impartirea fiintei mamei cu un alt copil.

Vazandu-ma cu noua papusica vie la piept, de-atatea ori pe zi, s-a decis sa incerce si ea. Din fericire, nu i-a mai placut. Apoi s-a hotarat sa se catere in spatele meu, incolancindu-ma, de fiecare daca cand Roland era la alaptat.

Ea l-a numit Nona.

El, mai tarziu a numit-o Nana.

Nana si Nona au supravietuit unuia, altuia, cu micile gelozii, imparteli de mama, de tata, de timp, de jucarii.

Acum, sunt foarte diferiti, Adnana e dominanta si o mica stapana a universului; cand se trezeste, primele propozitii, incep cu VREAU. Nu ii poti vinde gogosi sau dulcegarii, e destul de sceptica la intentiile cuiva de lingusire ori imprietenire. I-am zis o data intr-o efuziune de sentimente materne” Fetita mea, sa stii ca sunt foarte mandra de tine, cum te-ai dezvoltat, cat de frumos vorbesti etc” La care ea, neschitand nici un zambet ” Apai, tu, mami, nu-i asa ca tie iti place numai de copii tai?”

Roland rade intr-una. Daca-l certi rade. E o surpriza continua. La 2 ani jumate, ne-am trezit ca stia sa spuna literele in engleza (de la desene animate). Mestereste intodeauna la o jucarie, o carte sau vreo furculita. O striga de 10 ori pe Adnana sa-i arate un tigru rosu si Adnana se face ca nu-l aude ca ea e preocupata de treburi mai importante.

Impreuna sunt un mare miracol. Au ochii caprui intens cu gene mari si zambete sugubete. Nu exista bucurie mai mare pe pamant!

Si ca bonus, ei sunt pentru mine cea mai importanta sursa de autoeducatie. Cu ei acolo in centrul fiintei mele, m-am lasat de fumat, ne-am luat o casa, m-am apucat de alergat, mi-am zburatacit o parte din piticii de pe creier si asteptarile false de la ceilalti.

Ei, copiii, desi initial au zdruncinat puternic, au pecetluit pe veci, relatia dintre mine si tatal lor. Nu exista o relatie mai complexa, plina de neprevazut si provocatoare ca relatia dintre mama si tata.

In imbratisarea de familie, se aduna toate emotiile. Se fac curcubeu a speranta, si se-aseaza-n liniste intr-un mod de echilibru si senzatie ca toate au un rost pe lume.

Prieteni dragi, faceti copii!si nu va opriti numai la unul!

 Sursa foto: aici

April 14, 2016
by admin
0 comments

Nimeni intre important si detalii

106-dencescu-danielCresc din convoiuri de ras si lacrimi

Ma-nconvoi de orice strigat

sau de ecoul unui conflict mocnit.

Ma compun din  teorii, sange si

toti oamenii pe care-i inteleg.

Lumina mare e la granita, peste epiderma,

La cei pe care-i simt si-i banui de autenticitate.

In mijlocul lor sunt toti ai mei

Asteptand tacuti la flacara credintei mele

Alungati cu nervii si toanele mele.

Suspinand, tacand si-ntelegandu-ma, uneori.

Intre lumina de-afara, de la ceilalti

Si flacara dinauntru e un zid,

Un zid gros de vina

Vina de a inversa importantul cu detaliile.

Oamenii mei se sufoca de-nghesuiala

si fumul nerabdarii mele

de-a consuma tot ce-i strain si nou,

fara sa-mi pese ca inauntrul meu

nu e nimeni!

Doar eu si Dumnezeu.

Sau poate doar El.

Dumnezeu imi indica uneori

sa iau loc acolo inauntru,

sa poposesc in fata oglinzii,

sa-mi lepad sarafanul, camasa pipita si panglica alba.

sa-mi strang cea mai profunda imbratisare-n jur,

si sa-mi plang prelungit

tot ce s-a prabusit acolo, in haul lasat de tatal meu.

Stiu ca sunt camari nedeslusite

In care nu am indraznit inca sa intru

De teama c-am sa uit drumu-napoi spre lumina.

Dar am sa alerg atat de crunt,

Atat de neinduplecat, cu fruntea spre cer

Sa nu cumva sa fie prea mult timp

Si sa uit cine eram inainte

Sa fi intrat asa de departe in mine.

Sursa foto: aici

April 6, 2016
by admin
0 comments

Nu mai pot

limitsCel mai bine ne cunoastem pe noi insine prin actiune, facand lucruri la modul concret. Si de multe ori aflam noutati surprinzatoare, chiar neplacute despre noi daca luam in serios exercitiul de reflectie dupa.

Asa si cu alergatul. Autocunoasterea e principalul motiv pentru care continui sa alerg. Aud de multe ori de la cei din jur, ca nu alearga pentru ca se plictisesc. Si mi-e greu sa inteleg, cum ai putea sa te plictisesti. Dar in fine, probabil ca nu mai au ce afla despre ei insisi, sau la acesti oameni principalul mod de functionare e : uite-o pasare, ia, un stalp, inc-o pasare, acelasi drum…atunci n-ar fi greu de inteles de ce se plicstisesc.

Se-ntampla cand alergi, sa-ti vina asa din senin, (sau nu) ideea ca “nu mai pot”. Va suna cunoscut?Si-atunci n-ai decat cam doua variante sa te opresti si sa-ti cauti justificari sau sa continui si sa nu te iei in serios. Cand reusesc sa nu mai iau in serios ma-ntreb unde resimt si incerc din rasputeri sa localizez senzatia de  “nu mai pot”; de unde vine ea? nu de alta, dar sa incercam s-o dam la pace, sa negociem. Vine din dintii mei paradontali clantanind de frig, vine din plamanii mei ostracizati ca un furnal in trecut, vine din inima mea tremuranda de nesiguranta, din muschi, din oase, din amigdale? acolo, ad-hoc, nu reusesc sa localizez, doar stiu ca e ca o batalie in ring intre un imperios ” nu mai pot” si altceva ce contesta si se-arata sceptic precum un mentor exigent.

Ma gandesc ca-s doua categorii de oameni: cei care negociaza cu ei insisi sa mai poata si cei care negociaza cu ceilalti sa-i convinga de ce nu au mai putut.

Cei din urma, au mult de pierdut. In primul rand pierd sansa unei mai buni versiuni ale sinelui lor propriu.

Sursa foto: aici

%d bloggers like this: