Nu te indeparta de tine!

Cine mai bate azi, la usa ta suflete pribeag prin lumea asta arzanda de doruri?

Cine iti mai deschide ferestrele spre cerurile mintii, suflete prizonier in propria-ti libertate?

Cine te mai indeamna sa iti stapanesti setea de cunoastere cu un raspuns clar si de netagatuit la …”vreau sa te pipai si sa urlu:este!”

Cine?

Pamantul?marea?stelele?Altul?

„Am zarit lumina pe pamant

Si m-am nascut si eu

Sa vad ce mai faceti

Sanatosi? Voinici?

Cum o mai duceti cu fericirea?

Multumesc, nu-mi raspundeti.

Nu am timp de raspunsuri,

Abia daca am timp sa pun intrebari

Dar imi place aici.

E cald, e frumos,

Si atata lumina incat

Creste iarba.

Iar fata aceea, iata,

Se uita la mine cu sufletul…

Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.

O cafea neagra voi servi, totusi

Din mana ta.

Imi place ca tu stii s-o faci

Amara.”

Am zarit lumina, Marin Sorescu

Stii ce cred eu?

Ca ai visat prea mult in tineretile tale purtate in ritm antic, netehnologizat ca te vei izbavi intr-o imbinare perfecta cu un Alt suflet…

Si cu fiecare viata, ti-ai risipit un vis. Si cu fiecare vis risipit, te-ai cuibarit mai adanc in esenta ta, suflet stingher… Nu te indeparta de tine! Cum sa nu poti! Exista o solutie sa ramai cu tine!stiu sigur ca exista!

Adaposteste-te la umbra luminii ce o poti emana din ceea ce esti!

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer.... Bookmark the permalink.

9 Responses to Nu te indeparta de tine!

  1. Coca says:

    Sa te adapostesti (ascunzi?) la umbra propriei lumini nu e o forma de fuga de sine de fapt? Sau fuga in sine? O incercare pasiva, defensiva de a ramane cu tine, dar niciodata tu insuti? Sa fie umbra asta proiectia propriilor temeri, neputinti, ezitari si indoieli, pe care le cladim ca paravan in calea luminii autorevelatoare, pe care o simtim din sine, insa de care ne ferim ca nu cumva sa ne arate lumii si noua insine intr-un mod nou si poate greu de acceptat? Poate ca indeplinirea unui destin propriu, coincident cu regasirea de sine, ar insemna de fapt o rasucire curajoasa pe calcaie, cu spatele la umbra ta, pentru a te lasa scaldat de lumina, pentru a alerga spre ea, intr-o imbatisare calda de bucuria revederii.

  2. floungureanu says:

    Depinde in ce unghi te asezi. Da, poate fi fuga de sine atunci cand pur si simplu ti-e teama de atata inflorirea a sinelui, de atata implinirie sau regasire cum ii zici. Dar asemeni sistolei, e necesar din cand in cand sa “intrii inapoi in pestera” sa te pui la adapostul intunericului, pentru a iesi din nou sa luminezi cu noua ta infatisare.
    Tre sa fie cumva un ciclu…altfel, risti sa orbesti de atata lumina si sa nu mai stii cine esti sau iarasi risti sa nu te pui niciodata pe cale, necomsumandu-ti devenirea la umbra, cum zici.
    Multam tare mult de comentariu!:))
    Si poate ne scrii si tu intr-o zi…din umbra!

  3. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 41) « Blogul lui Teo Negură

  4. Pingback: Rătăcire « Cristian Dima

  5. Speranţa şi visurile nu trebuiesc risipite iar pentru ca marea căutare să fie regăsire trebuie căutat întâi propriul Eu…
    Bine te-am găsit!

  6. teonegura says:

    Il ador pe Marin Sorescu, era atat de talentat, iar poezia asta e una din preferatele mele de la el 🙂 Iti multumesc in primul rand pentru ocazia pe care mi-ai dat-o, de a o reciti. Cat despre tema… da, asa e, unii se indeparteaza de ei cu fiecare zi, pana in punctul in care, strigandu-se, nici macar nu se mai aud. Pacat…

  7. stef says:

    ai scris si de internat..hihi..chiar ma gandeam ca nu prea scrii de liceu, tot o iei cu cluju si cu fac…ti-am mai zis, pt mine liceul o sa ramana asa ceva…si si datorita tie :)pup, miss you!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *