Singuratatea la oras


Conditia singuratatii..hmm!
Cineva spunea ca teama de singuratate e fireasca pentru ca ea reprezinta o versiune a fricii de moarte ca si frica de intuneric, de spatii inchise etc.
Opusul singuratatii nu este gloata, nici chiar casa plina ci senzatia ca o alta fiinta rezoneaza cu tine in acelasi timp. Intr-un fel sau altul, toti alergam in sus si in jos-ul satului sa gasim o astfel de fiinta.
Interesant este ca se face distinctie intre singuratatea in mediul rural si singuratatea in mediul urban.
La tara esti parte integranta din rutina satului: te scoli cu noaptea in cap sa duci vaca la obor, te pui la masa cand bate clopotul de ora pranzului etc.
Si la oras se poate vorbi de o astfel de rutina : te integrezi in coada de la semafor spre serviciu sau in cea din statia de autobuz, bati din palme la sincron la concertului lui Iris de sambata seara…
Aci la noi la Medias(la noi?)lucrurile stau un pic altfel.
Te trezesti dimineata, soarele te priveste din spatele unui zid inalt de vreo 50 de m a unei fabrici parasite ce nici macar nu clipeste din lipsa de ferestre. E un zid crispat, zidit in singuratatea-i si in dorurile sale de viata tumultoasa cu malaxoare si benzi rulante; este o entitate schizoida ce aminteste de o lume la fel de schizoida ce sta sa se innabuse in propriul urlet de durere muta.
Si nici macar nu poate fi demolat. Intre timp s-au construit case. Case colorate cu oameni in ele, care nu mai ies si nu mai intra decat …poate pe furis.
E orasul umbrelor si a sperantelor provocate masiv de acest zid ce sta sa fie ingurgitat incet dar sigur de oamenii locului, oamenii cei nevazuti. Sau poate ca e un stindard al pacii cu izolarea definitiva.
Dar eu striiiig si bat cu putere la poarta nevazuta a sufletelor nevazute din spatele ferestrelor: nu va este frig de atata singuratate?
Dupa o ploaie scurta obisnuita pentru acest anotimp, ieseam de sub tutela zidului inalt si ma indepartam cu micuta mea spre un parc plesuv si el, dar, de obicei, mai populat.
Mare fericire!era acolo un copil! Adnana nu mai putea de fericire!ii sticleau ochii de bucurie, intalnind micuta fiinta zburdand si empatizand cu energia ei similara de copil.
Din pacate n-a durat prea mult….copilul a fost luat de mana de tatal sau si a trebuit sa plece. Am mai dat un ocol-doua la parculetul singuratec si umed si-am pasit smerite spre casa.
Cu siguranta este si o proiectie a propriei luminii palide de interior inspre orasul asta batraior si nevinovat.
Dar nu pot sa nu ma intreb cand pasesc adesea pe strazile lui pavate cu atmosfera din vechiul targ sasesc: unde sunteti, oameni buni?unde va tineti copiii?i-ati ascuns pesemne la adapost de frica zidului inalt si rece.

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer.... Bookmark the permalink.

2 Responses to Singuratatea la oras

  1. dAImon says:

    Mei, dar unde merg toţi părinţii cu copiii la joacă? Trebuie să existe un loc…

    • admin says:

      Ei, cu siguranta trebuie sa existe asemenea locuri, chiar si in afara curtilor, insa era mai degraba o stare ce insotea textul…

Leave a Reply to dAImon Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *