Obsesia de a evalua oamenii


Dupa ce afla lumea ca esti psiholog, ghici ce te intreaba imediat?
“Cat de mult te influenteaza ceea ce ai invatat in relatie cu familia sau prietenii?”(aplici strategii de manipulare/negociezi mai usor/aplici tactici de convingere/stii cum sa calmezi spiritele intr-o situatie…)
In functie de cine intreaba: un calator in tren sau un potential sef la interviu, fauresc un rapuns care sa fie pe placul persoanei respective, sa-i incante presupunerea sau sa-l socheze, dimpotriva daca il banuiesc c-ar fi apt de a purta o polemica.
Fata in fata cu aceasta “coala alba de hartie”, insa, nu stiu care e “raspunsul corect”. De fapt nici nu conteaza asa mult daca da sau nu, conteaza pana la urma cat contribuie la functionalitatea ta ca om, faptul ca ai terminat o facultate, respectiv un master de psihologie (si nu oricare-ca sa ma laud-ci cea de la babes-bolyai).
Sincer, nu stiu daca are de-a face cu psihologia sau nu, cert este ca de curand am avut o revelatie cu gust dulce-amarui.

Suntem ceea ce suntem datorita modului cum ne alocam resursele pe unitate de timp.

In fiecare clipa ai de ales intre cateva zeci, sute de variante de actiune. Si esti constient ca acea clipa nu mai revine. Dar chiar nu mai revine. Niciodata.

In pauza de masa de o ora, x alege sa ia un pranz copios la restaurant cu sotia, y alege sa-si continue sarcina rontaind pufuleti in fata calculatorului, z uita ca e pauza de masa si tocmai incepe un nou proiect sau da o raita pe polimedia.:))

Pe plaja, sub soarele arzator, a alege sa se gandeasca la seara din ajun, b alege sa planifice weekend-ul viitor, c alege sa incerce o relaxare totala vizualizand un ecran alb si constientizandu-si respiratia ori bataile inimii.

Revelatia mea consta in faptul ca undeva la 89% din timpul meu de “rumegare” il aloc…stupoare oamenilor, da, oamenilor pe care “ii cunosc” sau mai corect spus cunoasterii oamenilor din jurul meu. Incerc permanent sa inteleg de ce x s-a comportat asa si nu altfel, de ce a ales sa spuna asta, ce intentii a avut de fapt, de ce continua sa persiste in greseala x sau y, ce parere are de fapt despre…?
Ar fi suficient de confortabil atat timp cat s-ar limita la capitolul “barfa” sau “viata celorlalti”, insa nu e ok atat timp cat nu exista un scop alocat la aceasta activitate mintala. Adica as putea sa fac atatea lucruri care sa imi ajute traiul de zi cu zi, traiul cu mine si devenirea mea in speta. Dar n-o fac. Prefer sa tot depan scenarii, flashback-uri din zilele anterioare cu expresii, reactii, spuse, fapte ale oamenilor pe care “tot ma preocupa sa-i cunosc”.
M-am gandit ca poate fi asta scopul: “cunoasterea oamenilor”. Ok, si? pentru asta exista metode de cercetare cu ipoteze si laboratoare aferente, n-o pot face la fel de sistematic in timp ce curat morcovi sau o sterg pe fiica mea la fund.
E ca un vartej al gandurilor pe care nu-l pot opri. Si vreau sa arunc ancora in teren solid. Sa revin pe pamant si sa ma preocupe cum sa conserv gogosari sau ce planeta s-a mai descoperit sau de ce basescu inca ne conduce, sau ce limba vobeau evreii, sau ce filme bune au mai aparut….
Nu, daca ma abordezi in a detalia un “studiu de caz” cu tema de ce x are problema y(este obsedata de curatenie/sta prea multe ore in fata calculatorului/are probleme in casnicie/nu are incredere in el etc)….infloresc, efectiv si simt ca traiesc cu adevarat.
Atat timp cat nu pot ajuta sistematic pe altcineva (pentru ca nu vrea, pentru ca nu recunoaste ca ar avea o problema, pentru ca nu am pregatire in terapie etc) cer universului(!!!) sa ma trezeasca si sa-mi vad de treaba mea!
Scopurile bine formulate cu metode bine alese si unitati de masura clare pot fi o cale de salvare din cercul vicios al obsesiei de a evalua oamenii.
Dar apoi exista riscul sa compar o disciplina in exces a vietii mele cu oranduieli mai latine din vietile celorlalti.
Din ce se confectioneaza o sita vizuala pentru drumul propriu?cum sa ma strecor in desisul de comportamente ale celorlati ca sa-mi stabilesc propriul program de viata?
Din ce sunt fabricati oamenii precum Toma Coconea ce nu vad altceva decat scopul de a ajunge acolo, intr-un acolo bine definit si “scuturat” de influentele celor din jur?

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer.... Bookmark the permalink.

13 Responses to Obsesia de a evalua oamenii

  1. Eldur says:

    Având în vedere că nu am făcut psihologia, opiniile pe care le scriu aici sunt în calitate de blogger care comentează pe alt blog.

    1. Din ce ai scris, ai o abordare analitică, care despică firul în patru. Asta e tipic feminin, în timp ce bărbaţii sunt de obicei mai sintetici. Gen: am fost la piaţă, am cumpărat cartofi, pe când femeile: am fost la piaţă, pe drum să vezi că m-am întâlnit cu Popeasca, mi-o zis că tralala, apoi am ajuns în piaţă, am găsit la două tarabe cartofi, cereau atâta, m-am târguit cu una… Spiritul analitic este mai costisitor şi se plăteşte în unităţi de timp.

    2. Cred că atitudinea de evaluator este una greşită. Pe de o parte oamenii nu sunt cărţi sau filme pe care să le evaluezi, pe de alta nu ţi se cere să evaluezi pe cineva şi să dai un rezultat în x zile. Mai bună ar fi o atitudine de observator pasiv. Atât poţi să-ţi ceri de la tine: să fii atentă. Dar pasivă. Fiind atentă în jurul tău, uneori se vor produce anumite declicuri cu privire la anumite persoane. Dacă se produc, foarte bine, şi în timp ele îţi vor lărgi orizontul interior. Dacă nu se produc, iar bine. Nu eşti la normă. Şi nu ai tot timpul suficiente date. Dacă nu ai suficiente date, a te lansa în speculaţii nesfârşite este o pierdere de timp: ele sunt doar speculaţiile tale. Cum ar fi fost dacă, ce ar fi făcut în cutare situaţie… cui folosesc astea? Este ca şi cum ai încerca să scoţi rădăcinile unui sistem de ecuaţii de gradul doi cunoscând însă doar prima ecuaţie. N-ai cum. Aşa că dacă nu eşti foarte intuitivă, mai bine renunţi. (Iar dacă eşti intuitivă nu ai nevoie de speculaţii).

    Sau, cu cuvintele lui Eminescu:

    Privitor ca la teatru
    Tu în lume sa te-nchipui:
    Joace unul si pe patru,
    Totusi tu ghici-vei chipu-i,
    Si de plânge, de se cearta,
    Tu în colt petreci în tine
    Si-ntelegi din a lor arta
    Ce e rau si ce e bine.

    3. Ideea de a ajuta pe cineva este greşită când acest ajutor nu ţine cont de liberul arbitru al respectivei persoane. Dacă ea nu vrea, nu prea o poţi ajuta, iar dacă totuşi reuşeşti, îţi faci un deserviciu în primul rând ţie şi apoi ei.

    • admin says:

      Eldur, apreciez preocuparea ta pentru obsesia mea, sau mai bine zis mana intinsa.
      O s-o iau si eu la fel de structurat pentru a-ti raspunde:
      1.Da, am o abordare analitica si ma intriga cand cineva simte mai putin nevoia sa impartaseasca impresiile analizei sale asupra unei situatii. Nu e flatant, dimpotriva, mi s-a imputat adesea ca interpretez prea mult.
      2.Nimeni nu-mi cere un raport de evaluare in viata de zi cu zi dupa ce am iesit impreuna la o cafea, sa zicem. Dar uite vezi, asta ma omoara la oamenii din jur-observarea pasiva si nonimplicarea: o colega obisnuieste sa-si ia pranzul, totdeauna singura, neparticipand alaturi de colegi. Toata lumea are o parere despre asta. Ba chiar se speculeaza pe seama cauzelor izolarii ei, dar nimeni nu o abordeaza direct. Uita-te, din gama de stimuli din biroul in care s-ar petrece asa ceva, cu siguranta ar prima in mintea mea acest aspect…si nu e ok.
      Dar eu n-am intrebat daca e ok sau nu, Eldur. Ci am strigat voua despre slabiciunea mea de a ma scapa in a judeca oamenii, asa cum faci si tu de altfel la acest punct:”cred ca atitudinea de evaluator e gresita”. Si eu cred. Dar e ca un viciu, intelegi?
      3.De acord ca trebuie sa tinem cont de liberul arbitru al fiecarei persoane. Dar trebuie sa recunosc ca mi-e dor de adrenalina resimtita de a spune unui om ceea ce altii nu au curajul sa-i spuna. Si da, am patit-o. Visam la un fel de pact cu diavolul de fiecare data, la o alianta de neconecput intre oameni incompatibili articuland ceea ce nu se poate articula, spunand ceea ce nu se spune.

  2. Diana Coman says:

    Mie nu-mi e clar: spui pe de o parte ca ai “obsesia” de a evalua oamenii. Care este in fapt cel putin parte din meseria ta. Pe de alta parte, spui ca a face asta mai mereu “nu te ajuta” in dezvoltarea ta, in devenirea ta. Cum masori acest “nu ma ajuta”? Dupa ce scopuri, cu ce masuri? Ca ma gandesc ca pe acelea ar merita sa ti le clarifici intai ca sa afli unde vrei de fapt sa ajungi – si apoi sa vezi ce e de facut. In esenta, ca sa fii mai focalizata (asta imi pare ca ceri aici) trebuie intai sa-ti clarifici…scopul pe care vrei sa te focalizezi. Care-i acesta?

    Altminteri n-as vota pentru celebra impartire “munca” si “odihna”. Daca tu chiar esti psiholog (unde a fi e diferit de a a avea o diploma de), atunci e normal sa fii interesata mereu de aspectele psihologice. In fond daca esti femeie, atunci esti femei 100% din timpul tau, nu doar in pat, nu doar cand e un barbat langa tine, nu doar cand ai un copil etc.

  3. floungureanu says:

    Diana, e pur si simplu vorba de “ganduri parazit” sau de imposibilitatea de a trage o concluzie, de a pune punct.
    La serviciu se manifesta in forma: dupa un training de 3 zile, pe drumul de intoarcere simteam o nevoie acerba de a analiza dinamica de grup, fluctuatiile in performanta ale membrilor echipei, reactiile lor etc impreuna cu colegele mele care adesea imi replicau:”o, tu Flo, tu nu esti obosita?hai sa ascultam mai bine la radio sau las-o pe maine, ok?”
    Acu, in concediu de maternitate, ma trezesc ca si dupa doua ore dupa ce s-a petrecut o vizita a cuiva sau o interactiune cat de simpla cu un om, inca analizez in gand intentiile, felul de a fi al persoanelor implicate.
    “Nu ma ajuta” pentru ca imi provoaca un sentiment de vina intens: nu e firesc sa pun oamenii sub lupa, ei oricum curg, nu e relevant decupajul de moment.
    In acelasi timp, e ca si tigara, simt nevoia s-o fac permanent…

  4. Eldur says:

    @floungureanu

    Dar totuşi dacă e pasivă atunci nu cred că poate deveni o obsesie. Dacă asta te preocupă, dacă mintea ta e ocupată cu acest subiect, atunci fii sigură că e foarte multă activitate acolo… 🙂

    Dacă apa unui lac e liniştită, atunci realitatea se reflectă fidel în ea. Dacă apa e agitată, atunci lucrurile se văd distorsionate. Eu văd modul tău de gândire ca o apă agitată… Nu-ţi mai pune întrebări. Pasivitate înseamnă doar să observi, fără să întrebi nimic, fără să speculezi nimic. Doar observaţie. Şi dacă nu o să-ţi mai pui întrebări ci doar o să observi, liniştită, lucrurile din jurul tău, la un moment dat poate o să remarci că acea fată care ia prânzul singură zi de zi în acelaşi restaurant, se uită câteodată la terasa de peste drum unde ia masa un cuplu, şi uneori îi curge o lacrimă. Şi atunci brusc totul o să devină clar.

    Bine, am dat un exemplu fictiv, ca să înţelegi la ce mă refer cu pasiv/activ. Din nou, este opinia mea de blogger, fără nici un fel de autoritate în domeniu sau de ceva… aşa că just talkning… 🙂

  5. admin says:

    Eldur, e foarte frumoasa metafora cu lacul linistit. Dar daca agitatia e provocata tocmai de subiectul evaluarii?adica, te contopesti intens cu trairile persoanei pe care o evaluezi pentru ca se intampla sa fie prietena ta care te surprinde ca nu raspunde la telefon de doua zile sau mama ta care cere permanent atentie si apreciere iar tu, se intampla, sa o vezi si, deci sa o consolezi zilnic.
    Detasarea de care spui tu e un ideal spre care tindem cu totii. Pana la urma nu ne afecteaza decat ceea ce lasam sa ne afecteze. Nu boala unei persoane dragi ne intristeaza ci perceptia noastra despre…
    Pana la urma, mai mult sau mai putin fiecare “evaluam, speculam, reflectam la ceea ce este celalalt”. Dar asta e un proces pur cognitiv. Emotia ce insoteste acest proces, in cazul meu: vina, este cauzata perceptia mea asupra faptului de a evalua oamenii.
    Cred ca acolo, undeva in rutina selectiilor de oameni: asta e bun pt postul x, asta nu e bun pt postul y a inceput sa se depuna treptat dar sigur angoasa de a fi luat drept un mic zeu ce hotara soarta semenilor. In subconstient, undeva, stiam ca comit o mare nedreptate sa pretind asta. Dar asta imi era jobul. De acolo cred ca am dobandit o teama pt faptul firesc de a categorisi oameni.
    La tine cum e?cum reactionezi cand un prieten te surprinde?

  6. Eldur says:

    Păi în exemplul pe care l-ai dat cu prietena care nu răspunde la telefon timp îndelungat, merg la ea să o întreb ce e. În orice caz nu mă gândesc la 100 de variante înainte de a vorbi cu ea, că nu am suficiente informaţii. E pierdere de timp, ce rezolv că îmi spun: dar dacă e aşa? dar dacă e altfel? că pur şi simplu nu am cum să ajung la o concluzie. Poate fi orice, n-am de unde să ştiu. Aşa că decât să tot fierb în mine mai bine mă duc şi văd ce e. La fel cu un prieten, să zicem că e mai rece faţă de mine în ultimul timp, îl întreb direct care-i problema. Măcar ştiu o treabă aşa. Fireşte că mai sunt situaţii când te poţi îngrijora, de exemplu dacă prietena a plecat undeva şi nu mai răspunde, atunci, normal, te gândeşti că poate i s-a întâmplat ceva…

    Dar situaţiile în care un prieten mă surprinde sunt rare. Dacă ar fi dese, probabil ar însemna că nu-mi cunosc deloc prietenii, sau că am aşteptări fanteziste de la ei. Ceea ce iar înseamnă că nu-i cunosc. Dacă îl cunosc pe cineva atunci cam ştiu dacă e sufletist, dacă suntem doar amici sau prieteni, dacă mă pot baza pe el într-o situaţie sau nu etc etc. Ăstea sunt lucruri de esenţă. Dar să mă gândesc de ce astăzi nu a mai venit în oraş ca de obicei, sau de ce mi-a închis telefonul brusc în mijlocul conversaţiei, astea sunt aiureli. Ce contează că azi e cu capsa pusă sau cu mâncarea pe foc şi m-a lăsat în aer la telefon… sau altceva. Acestea sunt detalii irelevante, chestii de suprafaţă. Aş fi nebun să mă preocupe fiecare gest minuscul al oricărei persoane de lângă mine… Nu la asta mă refeream când spuneam să îi observi şi înţelegi pe ceilalţi. După cum ai descris tu mai sus, azi-mâine o să te întrebi de ce s-a ridicat de la masă şi a pus şerveţelul jos când în mod normal punea şerveţelul jos şi apoi se ridica. Ei, să revenim pe Terra, zic… 🙂

    Trebuie făcută o diferenţă între lucrurile esenţiale şi cele superficiale. Dacă eşti atentă la cei de lângă tine, poţi să simţi un om, să îţi dai seama că este mai fricos, mai încrezător în el, mai înfumurat, mai bătut în cap etc. Iar acest lucru este destul de important şi te poate ajuta în relaţiile cu el. Dar ca să începi să te întrebi de ce s-a uitat în partea stângă în secunda cutare – aceste deja sunt prostii. Poate avea o stare proastă sau şi-a amintit ceva, dar ce contează aceste lucruri până la urmă? Tu eşti prea analitică, te pierzi în detalii… După părerea mea trebuie să înveţi să fii mai sintetică. Mai centrată. Să faci această diferenţă dintre ce contează (ce este esenţial) şi ce nu.

  7. admin says:

    Eldur, ce sa mai zic?esti un barbat prin excelenta si cred ca si sensibil la nuante mai mult decat media. Mi-a placut indemnul tau: “Ei sa revenim pe Terra, zic…”
    Insa ceva din tonul tau ma invita sa reformulesc retorica articolului. Imi dai sentimentul ca nu a ajuns la public tocmai ce imi propusesem sa ajunga.
    Ti se intampla si tie, nu?

  8. Pingback: A lua pauză de la “a fi” in Cuvintele Dianei

  9. Dr.A says:

    toti analizam oameni fie ca o facem constient sau inconstient. E daca vrei similar gestul asta cu respiratia. Daca ti-ar spune cineva ca are obsesia de a respira ce l-ai sfatui sa faca ?

    • admin says:

      Imi convine foarte mult daca e cum zici, Adrian. Poate ca pana la urma problema este ce faci cu rezultatul analizei oamenilor. Pe o axa ce-ar masura nevoia de a impartasi rezultatul analizei celui care face subiectul ei, eu ma situez, clar la o extrema pozitiva, uneori periculoasa.

  10. Dr.A says:

    @admin
    Asta ar putea sa fie o trasatura de gen si nu neaparat un “tic” profesional Ma refer la impartasitul parerilor nesolicitate. Deci problema nu-i (asa cum zici mai sus) ce faci cu rezultatul analizelor ci ce faci in general in relatia cu alti oameni. S-ar putea ca pana la urma obiceiul de a-i analiza mereu pe ceilalti sa fie doar o forma de a evita autoanaliza.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *