Inchisoarea unui rol(1)

Constiinta-mi a inceput sa se contureze la granita intre doua epoci: comunismul incheiat cu caderea lui Ceausescu si …postcomunismul ca altfel nu stiu cum as putea sa definesc ce a urmat dupa.
Ca si copilul mamei, dupa ce tata intrase in nefiinta (paradoxal cu o luna inainte de moartea lui Ceausescu) nazuinta mea suprema era sa o multumesc. Asta insemna in mintea mea de a atunci sa fiu cuminte, adica sa nu cer prea multe si sa ofer cat de mult ajutor la treburile gospodariei: sa dau la vite, sa matur ograda, sa trebaluiesc prin casa, sa fac ordine, sa prasesc, sa culeg porumb, sa culeg struguri, sa ii mustesc, sa ud gradina etc.
Pentru mine la vremea aceea bucuria cea mai mare era atunci cand mama se declara multumita ca “uite, ce fetita harnica am!”. Incununarea acestei bucurii sau cireasa de pe tort era reprezentata de venirea acasa a fratelui meu, student, pe-atunci la Academia Tehnica Militara la Bucuresti. Datorita lui am gustat primul compot de ananas, primul profiterol la cofetaria de la oras; datorita lui am purtat primii blugi (pe care mi i-a comandat la o croitoreasa dintr-un material de culoare indigo si tare ca si un carton).
Ma multumeam, deci cu putin, zic acum si incercam sa imi fauresc in imaginatie tot felul de alte noi moduri de a-i multumi pe cei din jurul meu.
Compania copiilor de seama mea nu prea o apreciam. Aveam o vaga senzatie ca sunt altfel, mai prejos, oarecum decat ei, care ei reuseau sa fie atat de veseli. Nu intelegeam pe atunci incapacitatea mea de a fi vesela-un subiect mult contestat de oamenii mari de mai tarziu.
Asta era rolul de copilul mamei.Mai tarziu, o data cu intrarea la scoala am intampinat dificultati de integrare in colectiv pe acelasi motiv, cred, de stima de sine scazuta. Dar, treptat, pe masura ce intelegeam indatoririle rolului de elev, incepeam sa fac performanta.
Mai intai am impresionat “juriul” compus din dascalii din cancelarie cu o compunere pe tema toamnei. Apoi, treptat, am inceput sa devin elevul model, “decareasa”, cum spunea fratele meu.
Usor, usor a disparut si jena de a fi impreuna cu cei de seama mea, deoarece le starneam admiratie/invidie ori simpatie baietilor ca deh, “Florentina i-a dat clasa, profei de mate rezolvand inaintea ei, problema aceea dificila”.
Treptat am inceput sa fac o obsesie pentru targetul de a fi “primul elev in clasa” peste tot, caci mai tarziu m-am transferat “la oras” ca sa imi incerc limitele si acolo. Sigur ca am reusit sa le dau clasa si orasenilor, fiind tot prima.
Si totusi, trebuie sa recunosc ca la olimpiadele de mate si romana, mai sus de etapa judeteana nu m-am calificat. Desi mai tarziu, in liceu aveam sa recuperez la psiho cu premiul 2 la faza nationala care mi-a asigurat intrarea la facultate.(de ce nu 1?)
Acesta a fost rolul de elev, pe care l-am continuat si in liceu cu aproximativ aceleasi performante de a fi prima in clasa(exceptie ultimul an cand m-am indragostit)
Trecand peste anii de liceu, unde am avut cateva “deraieri” de comportament, explicabile prin furtunoasele datorii ale copilariei exprimate in adolescentul care devenisem, iata-ma ajunsa la faculta.
Aici, tin “sa ma laud” ca n-am mai alergat ca nebuna dupa performante scolare. Ma fura valul distractiilor de camin. De fapt incercam sa-mi rezolv niscaiva complexe in cuceriri perene.
Va urma. (Mi s-a trezit cel mic!)

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer.... Bookmark the permalink.

One Response to Inchisoarea unui rol(1)

  1. Pingback: polimedia.us/fain

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *