Ce ti-ai dorit sa te faci cand vei fi mare?

“- Ce ti-ai dorit sa te faci cand vei fi mare si nu ai reusit?

– Ce te-a impiedicat sa nu iti implinesti visul?

– Cat de mult a contat parerea celorlalti atunci cand ai actionat in directia visului tau?”

Intreba astfel, provocator Cristina Ivan aici.

Raspunsul pe care m-am hotarat sa-l dau este practic un exercitiu de introspectie in primul rand. Va invit si pe voi sa-l faceti din cand in cand.

Asadar, sa purcedem.

In clasa I, am venit acasa cu un 5 de toata frumusetea(nu mai stiu la ce materie), pricina pentru care m-am amarat destul de tare. Aceasta a fost prima ocazie(cel putin pe care mi-o amintesc) in care mi s-a “proorocit” un viitor. Tatal m-a consolat, zambind: “Lasa tata!n-o putea sa fie toata lumea prima la invatatura, acuma!daca nu iti va placea scoala, ramai langa noi la lucrat pamantul, la ingrijit animalele si-apai la 16 ani te da tata dupa vreun tractorist care sa ne are pamantul. Hai, nu te mai amari!Taci cu tata.”

Mintea mea de copchil de 6-7 ani nu putea cuprinde inca concepte si abstractiuni precum : sistem de aspiratie, motivatie intrinseca/extrinseca, pedagog bun/pedagog prost, cert ramane in memoria mea ca la un moment dat, fiind scoasa la tabla,  urletul ragusit si aspru al doamnei Aneta (prima mea invatatoare) m-a facut sa ma pis pe mine la propriu de frica.

Imi era frica, da, de aceasta invatatoare.

Apoi, stiu ca imi placea foarte mult sa ranesc la vaci. (Pentru ca primeam incurajari tot timpul de la mama:”ce bine cureti tu grajdul!mai bine ca mine!”).

O admiram pe tanti Filaia-femeia de serviciu de la scoala: era o femeie frumoasa in perceptia mea de atunci, curatica, aranjata, foarte sigura pe ea, zambea tot timpul si cred ca era singura femeie ce avea curajul sa fumeze pe strada, in vazul tuturor. Mda. Intra in clasa de multe ori sa o inlocuiasca pe doamna Aneta…Primul vis: cand o sa ma fac mare o sa ma fac femeie de serviciu. Aces vis imi conferea o siguranta si o ordine mentala extraordinara: femeie de serviciu: sa fac curatenie peste tot, iti dai seama!sa arunc gunoaiele, sa fac sa arate bine un loc, sa fac sa se simta bine atatia copii si eu sa raman curata, totusi in ciuda atator mizerii stranse…

Dar ceva, ceva a inceput sa imi umbreasca acest vis…Mi se schimbase invatatoarea. Era toamna. Si-am creat o rumoare de nedescris in cancelarie. Eu copila mediocra, stearsa facusem o compunere despre toamna. Mi-amintesc si acum. Nu constientizam impactul asupra lor. Doar vedeam: ma tot scuturau de umeri si ma interogau nedumerite: “tu ai scris, Florentina? sigur n-ai fost ajutata?”Amintirea asta imi e impachetata in valuri de lumina galben-rosiatica si de o blanda adiere de vis nedeslusit. “Bun si ce fac cu asta?Ce inseamna asta?Unde mai incap eu in visul tatalui meu acum?” O matrice sursa pentru inspiratia mea de o clipa trebuia refacuta. Si daca fusese o intamplare de moment, o inspiratie fulgeratoare?si daca nu?ce-aveam sa ma fac?cum sa zbor altfel decat au invatat ai mei sa zboare?

Confortul meu era tulburat. Caietul meu tip I cautat indelung si gasit pe oala cu smantana in frigider, urletele doamnei Aneta, impresiile plapande de marginalizare si mediocritate fusesera un trecut pecetluit sau antipecetluit cu o compunere de toamna. Vara cautarilor se incheiase. Ma inundase lumina binefacatoare acompaniate de miresme inaltatoare de ceva unic si special. Am fost anuntata ca e ceva pretios preprogramat acolo in ciclul devenirii mele. Asa ca visul cu tanti Filaia s-a spulberat.

Ceva din moartea ulterioara a tatalui meu a presarat apoi un ingredient de nostalgie si zadarnicie in valul de entuziasm de a ma defini ca fiica a mamei mele, ca prietena, ca eleva, ca…aspiranta la a fi intr-o zi Cineva.

Intr-o zi am rostit: vreau sa devin poet…In casa era frig si veioza imi inunda fiinta cu vise mari si intangibile; cartea ingalbenita cu mirosul ala specific de biblioteca imi deschidea o lume fantastica in care totul era posibil, urcam culmi nebanuite de cei ce se rezumau doar la a culege porumbul si cel mult satisfactia gustativa de a fi mancat rodul muncii lor.

Fratele meu (mai mare), cladit ca un om ce poate inspira la a urma un drum sau altul (tot prin filtrul perceptiei mele, desigur), a conchis, flegmatic si dezamagit oarecum:poet?fa-te poet, dar o sa mori de foame!nu se castiga bani din munca asta!”

N-am ripostat. El le stia pe toate.

In fine. Apoi din frica cred, m-am intrecut permanent cu un concurent imaginar: trebuia sa fiu prima!N-am avut prea mult sansa, astfel sa aflu ce imi place cu adevarat, cine sunt de fapt. Eram prea ocupata sa vanez note mari. Asa am ajuns la olimpiade de tot felul. Astfel am performat cel mai mult la psihologie. Cu premiul la nationala am fost admisa la Cluj. Dar imi amintesc si acum singuratatea cutremuratore pe care n-am fost suficient de matura s-o tolerez. Un plans spasmodic si indescifrabil mi-a luat pe nepregatite atunci cand m-am intors cu “trofeul”acasa.

Poate ca era garantia ruperii de lumea in care am crescut…trebuia sa port cu mine inca o moarte. Nimic n-avea sa mai fie la fel. Sau poate voiam sa ma vada tata…Inca nu ma maritasem cu un tractorist, inca eram departe de “proorocirea lui”.

Adevaru’ e ca si in cetatea Ardealului sufletul meu de ragateanca” sortita sa se marite cu un tractorist” se incapatana sa nu se lumineze, sa nu se infioare de minunile si privilegiile studentiei la o universitate de prestigiu. Dar nici acasa, in satul meu de campie nu imi puteam obloji ranile prilejuite de strainataturile imprimate de lumea vestica, incifrata si prea intelectuala a Clujului.

Pe tren, penduland intre cele doua lumi, ma regaseam mai mult ca niciodata, intreaga, plina de speranta ca voi izbandi.

Voi izbandi, imi spuneam, atunci dar nu sa fiu un mare psiholog…nu, nu. Nu asta visam.

Voi izbandi sa fac parte dintr-o lume in care sa fiu inteleasa, acceptata asa cum sunt…in curgere spre un vis adecvat resurselor cu care m-au facut si crescut ai mei parinti si  ai mei oameni iubiti ce au luat parte la a fi ceea ce sunt.

Azi, satula de clisee, de greseli dar mai ales de neputinta noastra a tuturor de a ne recunoaste greselile, satula de neputinta noastra a tuturor de a ne putea ierta, satula de neputinta noastra a tuturor de a oferi, imi spun ca:

E bine. Copiii mei vor ajunge acolo unde le va fi cel mai bine. Pentru ca au dragoste sa creasca.

Ce s-a ales de visul din copilarie?

Sunt aproape intreaga (am mai lasat bucati din mine prin niscaiva teritorii de lupta) si curg spre marea cea mare.

Sursa foto : aici

Please follow and like us:
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to Ce ti-ai dorit sa te faci cand vei fi mare?

  1. Cosmincol says:

    Felicitari pentru blog ! Este foarte interesant !

Leave a Reply to Cosmincol Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *