Alergand fara tine

cal-alergand-dragostea-de-sineCea mai aspra treaba din ultima vreme este alergatul. A, si ca m-am lasat de fumat. Din nou. Cum zicea Mark Twain- “cel mai usor lucru este sa te lasi de fumat. Eu m-am lasat de 100 de ori pana acum”

Ei, eu m-am lasat de 1, 2, 3 ori. Si sper ca…de tot. Bine, mai vedem. Am o luna deocamdata. Despre prima oara cand m-am lasat ovationam aici.

De ce e aspra treaba asta cu alergatul? e una din cele mai bune modalitati de a te intlni cu tine.

N-am vazut alta mai buna pana acum, poate…nasterea sa concureze cu ea.

Cand o colega de la Garmin mi-a lansat provocarea sa participam in echipa la un concurs de alergat cu” tarat prin sant cu noroi, catarat ” am zis hai ca pot.

Si-a fost mirific de-a dreptul. O sa redau cu detalii senzatiile de pe traseu:

In cursa aia, am intalnit asa: noutatea offtrail-ului-simteam ca plamanii imi stau in gat si sudorile reci imi dadeau tarcoale in singuratea cursei pe-o portiune impadurita. Eram crispata, foarte crispata ca is in primii 500 m si n-am sa rezist pana la final. Ma izbea din plin efortul mult inzecit pe care coasta dealului mi-o solicita fata de drumul lin de langa Somes.

La coborare imi reveneam si prindeam elan. Apoi ma vizita un alt gand: nu ma concentrez suficient de bine, ar fi trebui sa ma pregatesc, nu sa ma bag asa ca ciobanu in treaba asta?ce-or sa zica fetele?trag echipa-n jos si e primul meu concurs.

Ma certam pe mine-n gand. Si cu cat ma certam, cu atat corpul se-alinia cu gandul in neputinta lui si impotriva obiectivului meu. Mintea mea nu-mi dadea sanse.

Urmeaza o groapa din care puteam iesi, doar catarandu-ma pe-o panta noroioasa. Dupa vreo doua incercari, tind sa o iau razna- cativa voluntari care se uiau la mine de sus: hai ca poti!hai, hai!-ei cu mainile in buzunare. Mi-aminteam de momentele alea din viata in care ti-era teribil de greu si cineva care trecuse deja peste un obstacol similar te-ncuraja sa-ti tai in carne vie ca se vindeca “Ai sa vezi!”

Pozitivismul lui peste!cum naiba sa poti?nu m-am catarat in viata ma pe-o coarda!

N-aveam forta in maini!imaginatia m-a salvat! mi-am pus o miza imaginara- cum ar fi daca deasupra gropii asteia m-ar striga copiii sa-i salvez?Nasol stiu.  Dar corpul s-a dezamortit din renuntare si hopa, c-un avant de care nu stiam ca sunt in stare, iata-ma sus. Suprematia neputintei fuse detronata!

Dupa aia, am prins ceva elan si-am ajuns la lumina unde publicul, Laur erau acolo si ma-ncurajau. Aveam sa mai aflu ceva despre mine: eram incapabila sa zambesc. Imi venea sa-i injur pe toti ca da, ca ei nu stiu prin ce trec ca lupta e a mea, ca de ce altora le e asa usor…bla, bla, ganduri de victimizare crasa.

Desi mai erau sute care trecusera prin aceleasi obstacole, eram extenuata si ma luptam cu mine sa nu renunt. Ultimele obstacole mi s-au parut ere de trecut.

Am ajuns la finish absolut nemagulitor, suparata pe interior ca is foarte departe de ceea ce credeam ca sunt. Insa in valtoarea felicitarilor, rezultateleor(premiul 1 ca echipa din 2 locuri-posibile) m-am calmat treptat si-am revnit la cotidian, insa nu deloc aceeasi.

Si mi-am promis ca merg si la urmatorul concurs- 5 km la Crossul Companiilor.

Acolo am fost dezastru. Dezastru. Am avut noroc cu colegii de echipa care m-au sustinut si mi-au facut terapie pe traseu. Nu va mai prezint detaliile insa acolo m-am intalnit cu limita legata de multime. Gandul ca altii sunt mai buni si provocarea de a pierde controlul. Voiam musai sa stiu cum stam?in primele locuri, la mijloc, ultimii? Nici o clipa n-am putut depasi teama ca voi fi ultima si toti ceilalti mi se pareau mult mai rezistenti. Ma antrenasem de data asta doua saptamani inainte. Dar, din pacate nu m-a ajutat deloc. Limita psihologica mi-a dat de furca la greu. In primul rand asteptarea mea era ca am un ritm bun si ma aliniez cu standardele echipei mele. NU! ei aveau un ritm mult mai accelerat, la care am esuat sa ma aliniez. In al doilea rand asteptarea mea era ca nu ma voi opri. M-am oprit o data. Apoi de nenumarate ori. Si de fiecare data sustinerea colegului ma facea sa ma simt slaba si vulnerabila.

La final, Simi care impunea ritmul alergand in fata noastra, s-a intors cu noi sa ne sustina. Si-au zis ei sa bagam un sprint de final. Mama! deci, mama, asa cevaaaa!daca scoteam ceva din mine in acele momente erau toate gandurile negative, toate limitele, toata mocirla inconstientului meu. E clar ca m-am lasat deoparte, undeva in spate si m-am dus! Mintea mi-am pus-o pe hold, si corpul l-am proiectat in sprint-ul ala cu toate celulele lui obosite sau nu.

In acel sprint, am trait, cred ca prima data in viata mea, fara sa gandesc. Stii, ma tot intrebam inainte, cum naiba e sa nu te gandesti la nimic?atunci am aflat.

Si-a fost bine!incredibil de bine sa descopar cum e sa nu ai ganduri. Dialogul meu interior era erased complet, tsssss, emisiune incheiata.

Prima oara cand m-am invins pe mine si nu m-am luat in serios.

Prima oara cand am locuit in afara corpului meu.

L-am lasat sa-si faca de cap.

Prima oara cand am scapat de supraanaliza. Boala mea principala de care sufar de cand ma stiu.

Recent numai, de doua seri, mai exact am descoperit cum e sa faci treaba asta pe o distanta mai lunga, gen 4 km. Adica, timp de 20 minute mintea mea se deconecteaza de corp.

Alerg fara sa ma mai gandesc c-alerg.

In alergatul asta invat sa fac pauze de mine. Si paradoxal is mai cu mine decat oricand.

Si vreau sa continui. Sa vad cum e si la 10 km.

Si mai vreau sa vad cum e fara supraanaliza si-n munca, si-n relatii si-n alte zone ale vietii mele prea dislocate de-atata amar de despicari in patru.

Din Garmin, cu Simi, Moni, Sebi am aflat toate astea.

Si cu Ioana din faculta:)

 

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer... and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *