Ziduri

rugaciune-17_47047e08057af8Frica de a fi esuat ca mama pentru ca n-ai inteles la timp care e tonul, cuvantul, mangaierea sau privirea la momentul potrivit.

Frica de a fi respins de ei, ai tai intr-un tarziu pentru ca n-ai fost acolo cu umarul si n-ai empatizat si-ai judecat in loc sa intelegi.

Frica de a nu contribui cu efortul, mintea si sufletul la un rost comun care sa te implineasca ca fiinta si sa te intregeasca intr-o calma certitudine.

Frica de a fi blamat, neintampinat, ignorat, nevazut, respins, anulat de semeni ori zei.

Frica de a te fi abatut de la calea spre tine, in urmarea unei iluzii ce pareai sa fii tu.

Si toate aceste frici laolalta s-au nascut a fi metereze atunci cand plansul nu mai prididea sa astampere greselile inceputurilor.

Si, treptat, cu fiecare greseala, cu fiecare regret, s-au inaltat apoi ziduri intre tine si tine. Intre locul din piept si oftat. Intre minte si gand. Intre cuvant si idee. Intre muzica si ritm.

Pana cand devenea atat de obositor si dureros sa ajungi istovit la tine incat ai preferat sa-ti fabrici un sine de purtare, fara gust, fara miros, fara pretentii si fara intentii, doar cu zambete, aprobari si rabdare de sfinx.

Uneori in clipele de desavarsire, asa cand cerul se inflacareaza la apus atat de intens pe oglinda apei, sau cand copacii se concerteaza intr-o explozie de licori de mai cu salcam si iasomie, parca atunci zidurile acelea se topesc aievea.  Si inautru se face lumina. Iar fricile se pitesc si aproape se furiseaza din calea bucuriei ce sta sa tasneasca si sa sparga zidurile acestea intru eternitate.

Dar afara nu se mai aud cuvinte despre aceasta intamplare cu lumina si ziduri. Cuvintele acestea s-au estompat in vechime. Si cand apusul se subtiaza sub rosul strident si tehnic al orasului, fiinta se intretaie din nou pentru a se apara de zgomotele lumii cotidiene.

Caramizile acestor ziduri de protectie sunt fricile, unele mai mari, altele mai mici, unele mai rezistente, altele mai perisabile la forta suvoaielor de bucurie. Si-n falsele conexiuni cu ceilalti, ne procuram ornamente si vopsele pentru aceste ziduri sa arate mai dragut. Ne infrumusetam singuri povestile false despre noi: cum am decis sa aleg scola x  si nu y, cum am respectat noi cuminti normele a si b, pana cand ne crestem singuri ditamai cetatea de minciuna ca un inel de foc in jurul a ceea ce om fi fost candva cu adevarat.

“Sa fim siguri ca nu va fi adevarat nimic din ce gandim”.

Pana la urma, ce conteaza asa de mult cine suntem?oricum suntem asa departe de noi incat e mai simplu si comod sa intretinem ceea ce stim, fricile acestea lipite cu zambete si imbratisari de hartie, nu?

Da, numai ca vine asa, uneori cate-o privire patrunzatoare, ori o mana-ntinsa, ori o intamplare cu un gest de umanitate in ea, incat parte din zid se prabuseste.

Si-atunci e viata!

Viata asta cu frici, revolte, intamplari si iubiri care ne cresc cand aripi, cand ziduri.

E frumos aici, totusi, mai ales cand ploua si clopotele se roaga a iertare.

rugaciunile_copiilor

Sursa foto: aici

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer... and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *