Moara de idei- Episod Pilot

moara-apaPentru ca tot se vorbeste de Rezultate, ca deh, e final de an si imediat despre obiective, m-am gandit sa ma interesez sa fac cumva sa intru in trend. Asa ca mi-am stabilit ca voi ajunge la un rezultat care se numeste 21.

Nu va spun ce e 21 asta si nici cand il voi atinge, va las sa speculati(kilograme, karate, orase, secole etc). Insa dupa ce-l voi atinge va voi povesti in amanunt. Deocamdata ma voi lansa intr-un serial cu episoade scurte rumegabile zilnice: Moara de idei. De ce Moara de idei? pentru ca le voi edita proaspat dupa alergatul de dimineata cand in cadenta pasilor ideile se macina si se decanteaza si adesea imi raman in gat pentru intreaga zi.

Ce-am macinat azi?: alergatul este una dintre cele mai intime discutii cu tine si un excelent exercitiu de autocunoastere. Evenimentele si oamenii ne ofera ocazii despre a te intelege mai bine, insa nu si ragazul de a rumega si medita in liniste. In alergat te intalnesti cu tine. Te vezi in oglinda crescand, in pasajele intamplarilor importante din viata si inveti despre greselile pe care le-ai facut si-ti dai seama ca n-ai iubit de fapt cand credeai c-ai iubit sau ca n-ai inteles nimic candva cand credeai ca ti-e clar ca noaptea. Si cum credeti ca e ca intr-un tarziu sa realizezi ca momente importante in care ai investit energie si incredere nu trebuiau sa fie asa de importante? Mult timp am crezut ca sunt foarte desptepta, un geniu, sincera sa fiu cred ca undeva in cotlnoul mintii inca mai cred, desi nimic din realitatea prezenta nu imi confirma acest statut special, ba, dimpotriva, undeva spre nivel liminar- mediocru. Si nu fac bascalie de mine, desi se zice ca una din conditiile de baza ale umorului este autoironia.

De unde aceasta iluzie?Pai in toata viata mea de elev am luat premiul 1, cu exceptia clasei 1, 2 si 13. Scoala mi-a aratat un ideal spre care sa tind; nu vedeam o alta sansa de a ma simti bine cu mine, decat sa dovedesc ca sunt cea mai buna, ca sunt prima. Daca as fi cazut pe locul 2, probabil ca as fi ramas suparata pe mine toata viata. Mi-aduc aminte ca imi placea mai mult la scoala decat in vacanta pentru in vacanta nu aveam cu cine sa ma intrec sau cel putin nu intr-un sistem validat social cum e prea stimata scoala romaneasca. Si dura 2 secunde. Cat eram pe scena, mi se punea coronita pe cap si apoi iar incepea calvarul- indoielile despre mine, straduinta de a ma face placuta, acceptata de ai mei, de cei din jur. Iti dai seama cum e aia?sa-ti pui cea mai de baza conditie, si anume acceptarea ca om in slujba celor care dau note si premii? ei, mergeau acasa, isi vedeau de treburile lor dupa ce pronuntau sfintele verdicte, iar eu ramaneam in sincope de autoacceptare, intre doi de 10. Era clar ca nu aveam alta sansa de a fi acceptata decat daca sunt prima. Altfel as fi capatat statutul de tolerata.

Mi-amintesc si-acum zbuciumul din clasa a 11-a. Refuzam sa mai fiu laudata, dintr-o data nu mai voiam podiumul, mi se parea dintr-o data un targ ieftin: timpul meu investit echitabil la toate materiile in schimbul la statutul obtinut de a fi prima. Dintr-o data nu mi s-a mai parut avantajos, ba dimpotriva am constientizat ca e o mare pacaleala, nu de alta dar golul din mine urla sa fie umplut cu altceva decat cu etichete fara sens. Insa  exercitiul de a fi prima era atat de rulat deja in santurile mintii mele incat ideea de a ma intreba ce vreau cu adevarat, ce imi place sa fac iesea complet din sfera preocuparilor mele. Mi-amintesc si acum marea dilema din clasa a 13-a: la ce facultate sa aplic: parca medicina, dar paote ca mai bine jurnalism, sau la litere? sau mate? sau sa nu merg la facultate? Eram varza! varza! afoana in a ma gandi in termeni de rezultate. Am fost conformismul dus la extrem in persoana. Cand era sa ma intrebi ce imi place, spuneam ca si mate si romana in aceeasi masura. Si pana la urma am nimerit la psihologie. Cum e posibil, asa ceva? Competitia aceasta pentru locul 1, mi-a tinut loc de mine insami. Si cand am realizat inainte de finish ca nu stiam nici cele mai elementare lucruri despre ce imi doresc si ce vreau am renuntat la aceasta lupta. Taman invers decat fac oamenii normali care trag tare in ultimul an ca stiu ca bacul conteaza pentru viitorul lor.

Unde vreau sa ajung? acum cand nu mai sunt prima, decat, probabil, poate, deocamdata pentru copiii mei, imi dau seama ca goana aceasta dupa note nu are nimic de-a face cu valoarea ta ca persoana. Si mai stiu ca exercitiul de a te cunoaste pe tine, de pilda prin sport, pe care eu de-abia acum il regasesc, este o cale mult mai sigura catre implinire.

Nu vreau sa spun ca o forma de interes pentru masurarea rezultatelor nu e benefica. Insa reperul de comparatile sa fie intern de la o zi la alta corelat cu o permanenta autoreflectie: cand, cum, unde, ce fac cand uit de mine? In plus, drive-ul in sine de a concura nu e rau la baza, el denota energie, ambitie, vigoare in a depasi obstacole. Insa cand obstacolele devin doar cei cu care te compari si nu propriile tale angoase, atunci e nociv.

Ce-mi doresc, asadar?sa ma inteleg mai bine, sa fac exercitiul de a identifica ce ma intereseaza cu adevarat chiar daca, asta insemna uneori sa nu fiu aprobata, acceptata de cineva.

Iar pentru copiii mei….Am emotii, recunosc. La anul, incepe scoala. Iar pentru mine scoala….sa mai repet?Nu, nu vreau sa fie primii. Vreau sa fie ei insusi. Sa fie curiosi. Sa se bucure de reusite dar sa nu faca un scop suprem din asta.

Please follow and like us:
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *