Moara de idei- Trecatoare intrebare

136Curge intr-una, cand mai avid, cand mai agale si totusi curge neinduplecat. Neobosit, el o oglindeste pe ea, sigura si ferma,  trecerea; zi dupa zi, el pare sa fie acelasi dar pasii mei vor deveni din ce in ce mai siguri, apoi tot mai nesiguri, pana vor disparea.

Respir si ascult soptit povestea lui despre oameni ca noi, ce si-au purtat copiii candva demult pe plajele lui, au ras, au plans, si-au scaldat jocurile intr-un tarziu, si-au cufundat in tacere apoi povestile.Si-or fi dansat si invrajbit iubirile in dimineti oglindite de curgerea lui.

Dar nu reusesc sa deslusesc din povetele lui purtate pe ape, in zori anumite raspunsuri. Caci pe masura ce pasii mei musca din asfalt, mi se-nfig privitoare intrebari ce raman suspendate in plutirea unui vis despre nemurire.

N-ai inventat penicilina si numele tau ramane nedeslusit in soaptele acestui rau batran peste timp. Si nu ramai. E atat de opac si chicios si tipator acest colorit de ganduri, stiu. Dar ce rost are sa ne amagim? Nu ramanem!

Imi ridic privirea spre cer, soarele inca nu a rasarit dar in mintea mea e o certitudine de netagaduit ca lumina lui va dezamorti zarile-nghetate-n intrebare.

Intr-un tarziu, inteleg ca nu e despre un drum liniar cu un trofeu in capat. E despre lumi vazute si nevazute. E despre a crede. E despre privire-n sus. E despre rabdare. E despre ceilalti. Nu e despre mine. Singura sansa in a ramane, este sa fie despre ceilalti. Pentru ca nu e altceva, decat despre a te darui.

Oi fi deslusit bine soapta lui?

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer... and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *