Atat de singuri si atat de vii

20151220_163404Eram insetata sa aud povestile lor. Am urcat cu nerabdare panta muntelui adormit, invelit cu frunze vestede si presarat cu propriu-i trup destramat in pietre mari si albe cu care ne privea agale si amortit.

Intre 2 gafaituri si 2 batai de inima ca mana unui tobosar hotarat, privelistea muntelui cu toate surpizele sale se transfigura intr-un prezent de jos si-ntr-un prezent de sus, ca 2 lumi paralele: priveai in jos si te izbeai de un pastel dibaci de frunze aramii, rosiatice, unduindu-se in pasii nostri, galant si-n jur, discrete si lucide, pietrele mari de calcar alb patrunzator, revigorate de verdele crud al muschilor asezati de vremi. Iar daca prinvirea iti tasnea in sus, patura de ceata deasa improscata de lumina blanda de amiaza contura o lume neaievea, in alb si negru, de vis indepartat, diafan si totusi acolo. Avea sa fie parte din spectacolul muntelui in acea zi: peisaj cu 2 fete, ori spectacol 3d, 2 in 1.

Pas cu pas, emotia asteptarii diluata de prezentul tulburator al padurii inmiresmate precum o catedrala, cu tamaie, cu brad, ne-apropiem de luminisul hibernal din care rasare catunul buclucas cu acoperisurile lui de paie molatice si semete ca niste stindarde ale simplitatii.

20151220_160537

Nea Victor e primul om. N-are in privire decata linistea vietii acoperisurilor de paie si a cararilor de munte. Aceasta liniste, ca un licar nestignerit, palpaie la adresarea unei intrebari ce rasare din grupul colorat de oraseni, cautatori de natura.

Imi ridic privirea spre acoperis, in timp ce nea Victor ne spune ca nu au mai ramas foarte multi din batrani, ca s-au dus, si acoperisul tuguiat si inalt de paie ca un pacalici fragil, imi pare cea mai duralnica treaba. Atata fragilitate si-atata rezistenta din 41 incoace. Vesnicia simplitatii.

Nea Victor este firescul naturii umane. Creste un porc, cateva gaini, un caine si-o pisica. Isi face cumparaturi de toamna pentru toata iarna din satul vecin aflat la o distanta mult prea lunga sa poata merge zilnic. Prin urmare nu mananca paine…Nu are vecini. Toti s-au dus. Fie spre cer, fie in jos spre oras la ai lor. Vorbeste cu animalele “sa nu uite limba romana”. Si totusi se uita la noi atat de firesc de parca ne stiam dintotdeauna. Primeste darurile de Craciun atat de natural ca ar putea da lectii despre a primi, fara stangacie, fara lacomie, fara plecaciuni…

Ne-anunta grav ca mare parte din batranii de pe vale au murit. “Leotina a fost gasita degerata in casa…o venit Smurdul”. Nevoie de senzational…se cerea mirare, stupoare la poveste. “Uite ce se poate pati aici in munte si totusi nu ne induplecam sa plecam”.

Ne luam ramas bun de la Nea Victor, pornim  in cautarea altor strajeri solitari si neindeuplecati ai acestei lumi pe cale de disparitie.

Inaintand neobositi prin ceata deasa ce plutea a cortina pe aceste case cu lacate sau cu oameni, m-am gandit la singuratate mai mult ca oricand in acea zi. Cat de mult suntem in stare sa induram noi oamenii moderni pentru a scapa de aceasta piaza rea, singuratatea! Cate surogate de prietenii, relatii ne napadesc vietile numai ca sa nu fim singuri! Cata truda, compromisuri, masti si artefacte ne fabricam in suflet ca sa nu ramanem singuri!

Oamenii acestia nu mimeaza emotii, nu se straduiesc sa dea bine, nu intreaba de soarta ta, daca nu-i intereseaza, nu fabrica zambete ca sa se conecteze, ci zmbetele lor dau navala pur si simplu ca la copii.  Atata naturalete si prospetime in privire nu e posibila la o varsta inaintata. Oamenii acestia au imbatranit copii. Acolo am vazut, de fapt copii mari de 50-60 de ani jucandu-se de-a v-ati ascunselea cu uitarea lumii si trecerea timpului. Atat de singuri si atat de vii! Prospetimea padurii cu paraiele lor repezi pesemne ca se oglindeste atat de intens in sufletele lor ca devin una cu muntele. Linistea aceea, palpaind ca un foc molcom in privirea si-n rabdatorul lor fel de a fi, imi propun s-o inteleg candva, acum nu am cum…E prea tulburatoare, prea inalta s-o pot descifra inca.

20151220_135811

Pana sa ne intoarcem, calatoria noastra avea sa fie incununata apoteotic, undeva intr-un fund de lume de o mare de nori proptita de-o incandescenta de lumina. Am ajuns in satul cu magazin. Satul in care oamenii mananca si paine. Satul unde niste prieteni de la oras si-au sarbatorit cu un an in urma nunta intru natura.

Pe-o banca, anume asezata pentru a contempla acest capat de lume incandescent, cu ochii inchisi,  mi-am sorbit cu nesat beatitudinea unui prezent foarte indraznet si neasteptat.

Ma gandeam la acesti batrani copii, senini si singuri. Cat timp vor mai salaslui in aceasta vale, vor purta pe umerii lor granita civilizatiei ca pe-un povarnis.

Caci uitandu-ma la seninatatea lor ca la un cer de vara, ma intreb:  suntem noi atat de intregi si atat de evoluati pe cat ne indica “civilizatia” sa credem?

20151220_134607

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer... and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *