Intalnirea dintre Mine si Tine

shutterstock_88860754Uneori uitam. Uitam mai ales ceea ce suntem. Sau, mai rau, tinem minte prima marca de guma de mestecat ravnita, dar nu ne-am decis niciodata sa incepem sa aflam cine suntem.

Eu stiu cam atat despre mine. Ca  locul pe care-l ocup in inima celor cu care imi inteleg si simt viata asta e mai important decat locul pe care-l ocupa fiinta mea de sine statatoare. Nu ma pot defini altfel, decat prin copiii si oamenii pe care-i mangai, cert, critic, laud, ii iert si-i …iubesc.

Si totusi in spatiile dintre mine si ei, sunt sincope de relatii. Sunt pauzele. Singuratatile, incapatanarile si egoismul meu. Spatiile acestea se dilata uneori si ma umplu de teroare. Mi se face frica de haul dintre mine si existentele celorlati. Si totusi acolo, pe puntile spre ei, e prilej sa cresc. Sa cresc ca sa pot iubi fara nevoi.

Asta e cel mai important in viata mea! Sa cresc continuu ca sa pot iubi neconditionat. Inca nu cred ca stiu. De fiecare data am niste restante: sper inca la trofee de diferite forme si cantitati: laude, recunoasteri de merite, umar de sprijin la schimb, si cei pe care ii iubesc se tulbura in perceptia mea, de prea mult Mine.

Uneori cand tac si nu ascult pe nimeni, imi simt ca pe un rau naravas, o mare nevoie de a iesi din mine, de a ma conecta cu adevarat printr-o contributie importanta si concreta. Raul asta se zbate sa sparga zidurile spre constiinta mea surda, numai ca nu-mi iese in suvoaie de lacrimi sa ma induplece sa inteleg o data pentru totdeauna rostul meu.  Ma chinui sa caut lungimea de unda potrivita si sa descifrez codul acestei trairi intense, rebele din singuratatea mea. Imi vine sa ma dojenesc ca pe un copil ca nu am gasit solutia inca, iar timpul e spre final. Si stiu ca raspunsul este in interior, dosit undeva, dar ca sa-l caut trebuie sa iau in calcul toate datele problemei ca la geometrie: constante, unghiuri de perceptie, axiome, variabile. Dar nu cred totusi ca enigma asta despre rost are o cheie rationala cu date, ipoteze si demonstratie.

Intuitiv stiu ca ma apropii de marele raspuns, in doua categorii de situatii: cand  imi depasesc ceva limite, atunci parca puhoiul asta de trairi se cuminteste si se bucura sa ma afle pe calea cea buna.

O alta situatie este legata de oamenii pe care-i traiesc. Adica la care ajung, abandomandu-ma pe mine, pentru a-i vedea ca pe niste fascinante constelatii. Un astfel de om “l-am intalnit” citindu-i gandurile de mai jos:

“Cand aveam unsprezece ani si imi petreceam vara la ferma bunicilor, obisnuiam, ori de cate ori puteam sa nu fiu observat, sa ma strecor in grajd si sa mangai usor gatul dragului meu cal baltat cu pete gri. Nu era o placere trecatoare, ci un eveniment important, extrem de emotionant si incarcat de prietenie. Daca ar fi sa explic acel lucru in prezent, pe baza amintirilor inca proaspete si acum, va trebui sa spun ca experienta mea in raporturile  cu animalul era experienta lui Celalalt, alteritatea imensa a Celuilalt, care totusi nu ramanea stranie ca alteritatea boului sau berbecului, ci imi permitea apropierea si contactul.

Cand mangaiam coama bogata, uneori, minunat pieptanat, alteori, intr-o dezordine rebela, si simteam viata sub mana mea, era ca si cum elementul vital insusi era in contact cu pielea mea, ceva ce nu eram Eu si cu certitudine nu era inrudit cu mine, un altul palpabil, nu doar un altul oarecare, chiar Celalalt insusi; si totusi ma lasa sa ma apropii, avea incredere in mine, se plasa esentialmente in relatia lui Tu, un Tu pentru mine. Calul, chiar inainte de a -i turna ovaz in iesle, isi inalta bland capul urias, si dand din urechi, fornaia usor, ca un conspirator care da un semnal menit sa fie recunoscut doar la tovarasii sai intru conspiratie; eram aprobat. Insa odata- nu stiu ce mi-a venit, dar era destul de copilaresc-m-a frapat mangaierea, cat de mult ma amuza, si brusc am devenit constient de mana mea. Jocul a continuat ca inainte, dar ceva se schimbase si lucrurile nu mai erau la fel. A doua zi, dupa ce i-am dat sa manance bine, i-am mangaiat capul, dar el nu si l-a mai ridicat.”

O mangaiere care nu a mai avut ecou in celalalt. Cata tristete si cat rafinament in perceptia starii unei alte fiinte! Martin Buber, autorul acestei amintiri, ne daruieste intamplarea fiintei lui in relatie cu un animal extrem de senzitiv. Acest pasaj edifica mai bine ca oricare altul, ideea de intalnire dintre doua fiinte. Intalnirea completa ca dialog intre doua lumi de senzatii, asteptari si reactii.

Pentru mine, acest Martin Buber prin zicerea sa, m-a scos din mine si m-a scuturat. E dumnezeiesc!!! “Si brusc am devenit constient de mana mea” si consecinta acestei defocusari de la celalalt ” i-am mangaiat capul, dar el nu si l-a mai ridicat”.  Ma intreb : cati dintre noi am trait aceasta clipa de intalnire veritabila?in care ne punem pe pauza propriile dorinte, asteptari, doar pentru a-l VEDEA, SIMTI, INTELEGE, pe celalalt?.

Desigur, acest om, nascut intr-o alta epoca, a reusit sa ma mangaie la propriu, ca un tata. M-am simtit protejata, nesingura. Altcineva, demult, a gandit si a simtit ca/pentru mine. Si asta, fara sa astept. Citind, m-am simtit apartinand acestei lumi caruia am mult sa-i dau inapoi, tocmai pentru aceste daruri primite.

Intr-un tarziu, a-i folosi pe ceilalti pentru rezolvarea problemelor proprii, nu e iubire. Iar a scapa de singuratate e mult mai des decat ne-ar placea sa recunoasteam, o problema. O problema presupus rezolvata. Rezolvata printr-o presupusa intalnire cu un altul pe care nu-l/o cunosti.

A acorda timp intalnirii cu Tine, in care sa te VAD, devine cel mai important.

Please follow and like us:
This entry was posted in Prezentul ne-efemer... and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *