Sorina

Posted by on February 18, 2016

phoenixbird23Viata ei se compune din demolari si reconstructii repetate.

La inceputurile existentei ei pe acest pamant erau o familie normala: mama, tata, frate, sora.

S-a reconstruit mai intai dupa pierderea tatalui care isi gasise sfarsitul intr-un accident stupid pe strazile Brailei, batut de tigani.

A supravietuit cu sufletul cioplit de noua pierdere, continuand sa respire in noul tempo, fara un parinte.

Apoi, nu se stie de ce, sora ei isi frangea zborul definitiv pe terenul de sport al liceului…

Tacerea ei s-a adancit intr-o neintelegere vascoasa si de netagaduit. In copilaria ei, strabatuse deja deserturile a doua ingropari: tata si sora.

Au trecut anii; apusurile si rasaritule se sfarseau  fragmentat in inima ei de copil plapand in intelegerea lumii asteia intinse pe doua taramuri: viii si mortii.

Fratele ei nu s-a mai intors inainte de un apus…La 22 de ani.

Un nou val de zbucium si noapte groasa se instala in familia ciopartita, compusa din mama si fiica. Din cauza neprevazutului care putea lovi oricand, se crease un soi de simbioza intre mama si fiica, de neimaginat. In afara de aceasta legatura stransa, nu se mai petrecea absolut nimic, noua familie intrase pe modul de conservare si defensiva. O pasivitate imensa le inconjura precum meterezele in calea incertitudinii si inexplicabilului trecerii celorlati.

Meterezele acestea, se pare ca n-au facut fata.

Intr-o zi de toamna pustie, fina Rada, mama, se stinse la fel de brusc ca si ceilalti doi copii, mergand pe strada, langa stalpul din fata bisericii.

Refacerea copilei si-a reluat ciclul,  precum coaja unei rani redeschise la infinit. Ramasese singura. Ca un catarg in fata mortii.

Singura la granita intre ceea ce fusese la un moment dat o familie si moarte. Toata tragediile is negre si fumega ca niste taciuni umeziti de lacrimi ce nu se mai sting, dar imi amintesc si acum, halatul ei rosu. Un halat gros, ca o armura, parca impotriva lumii ce-i amintea sa o doara, iar cordonul ii sublinia talia subtire ca un crampei de feminitate. Era o intrebare, undeva: „ Stiti cat de mult timp le ia oamenilor pe care i-am iubit candva sa ne iasa din suflet?”

Neamurile ei s-au gandit ca-i cazul sa o marite. Cumva, cineva a intrezarit aceasta arma impotriva singuratatii si a mortii nerostite. Avea o curte mare, batatura plina de conturul vitelor ce aveau sa vie, casa inclinata a durere, sandramalele din fundul curtii pustii. Toate strigau a neajutorare si sete de un stapan.

Si-a aparut el, stapanaul cel izbavitor. Era tanarul energic, dornic sa se aseze la casa lui, cu alai de vite multe, copt la minte pentru varsta lui, cu darzenia unui ostas hotarat sa apere aceasta copila si s-o inzdraveneasca intru femeia cea avea sa fie.

In timp ce oamenii satului isi vedeau linistiti de treburile lor, aceasta femeie tanara isi croia incet un altfel de Acasa. Un Acasa in care bunastarea domnea in fiecare cotlon al curtii si fiecare oala, tigaie, stralucea in coltul ei atarnata, coca dospea-n covata, laptele tasnea in galeata iar pruncii aveau sa umple acest Acasa in curand.

O intrebam dimineata la o cafea, inainte sa intre in zorul trebaluirii prin curte:” Ce faci, Sorina?” la care ea raspundea zglobie ca o vrabiuta-n pragul zborului:” De la foarte bine-n sus!”. Emana o foarte intensa si luminoasa pofta de viata! Era genul acela de om, ca te facea sa te percepi, prin contrast ca melcul pe langa o pasare tantosa si viu colorata. N-am avut niciodata curajul sa o intreb, desi ma tenta de multe ori, daca ii e dor cumva de familia ei stinsa prea devreme. Ceva din atitudinea ei imi spunea ca ar fi fost lipsit de sens.

Sorina, pentru mine e dovada vie ca omul, in contextul potrivit, poate inflori pe deplin. In asa masura, ca noua persoana, in circumstanta fericita a iubirii si a implinirii, incepe sa devina exemplu pentru ceilalti, chiar daca mai ieri, era ca un crampei de fiinta omeneasca usor de trecut cu vederea, precum o umbra, pe langa mama ei. In ochii ei de un verde aramiu, se citea un mare curaj de viata. Ca o pasare pheonix renascuta din propria-i cenusa. Si cand omul are o asemenea dorinta intensa de viata, totul se deruleaza ca intr-un scenariu bine dichisit cu toate picanteriile si acrobatiile posibile. Toate greutatile gospodariei le gestiona cu cea mai ferma abordare- invartea furca-n fan sau bidoanele cu lapte cu o strasnicie si putere pe care nu le-ai fi banuit la o fetiscana de 30 kile si un pic. De asemenea, aborda tachinarile sotului cu un simt al umorului si cu o maiestrie, de ai fi zis ca a studiat cele mai tari tehnici de asertivitate in cuplu. Te intampina cu o ospitalitate si cu o franchete de neegalat. Si toate astea izvorate dintr-o naturalete si o atitudine foarte senina in fata unui destin ce-i oferea sansa cladirii unui Acasa, asa cum numai ea isi dorea si stia s-o faca…

Vestile mari vin ca niste naluci usor spre gandul negandit, spre simtul nepregratit, si te impresoara treptat pana cand, simti ca te apasa si nu ai de ce sa te sprijini sa nu iti pierzi constiinta. Asa ma surprindea si vestea aceasta primita prin telefon de la o prietena, precum o gluma proasta, intr-o noapte de vara, in gara Barbosi, in drum spre casa, printre carcalacii forfotand pe peron si caiinii flamanzi ce urlau a amaraciune: „ A murit Sorina!”…Gara a rasunat ca de-un catarg doborat a jale surda.

Totul a fost doar un joc. Un foc de artificii ce a durat intrigant de putin pentru cei ce au iubit-o. N-am mai vazut de-atunci la nimeni o asemenea pofta de viata! Si-am intalnit destul de multi oameni.

Pentru mine, Sorina, esti unul din marile si apasatoare „De ce-uri”. Si trebuie sa-ti marturisesc cu tristete ca n-am evoluat deloc de cand ai plecat. Dimpotriva, mi-e din ce in ce mai greu,  sa-ti constientizez sfarsitul.

Despre ce era vorba in pofta ta de viata?

Dar in tristetea ori rasul nostru a celor ce suntem aici, inca?

Sursa foto: aici

2 Responses to Sorina

  1. MADALINA PALELA

    in viata ramanem cu multe de ce-uri!Mi-o amintesc si eu pe Sorina chiar daca nu am fost apropiate de varsta.

    • admin

      Da, misterele vietii. Imi place sa cred ca oamenii nu sunt uitati asa de usor, chiar daca trec in nefiinta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*