Antrenorul meu de viata

Posted by on March 23, 2016

life-coach-salaryLa inceput a fost marea tranta. Despre care nu-mi amintesc nimic, dar s-a tot povestit despre ea. Cele mai mari gafe pe care le fac au in sfarsit o explicatie!am cazut asadar in cap, dintr-un carucior “brum-brum” manuit cu maiestrie si entuziasm de catre un pusti de 12-13 ani. La vremea aceea nu erau prea multe alternative de tractoare si masini, asa ca, banuiesc ca un carucior de bebelus era o mare incantare. Povestea spune ca la o curbura dramatica pe terenul de beton al scolii, s-a intamplat un triplu salt si zbang!aterizare pe terenul dur ca cremenele. Sincopa de cateva secunde dintre impact si primul tipat al meu, avea sa cimenteze grija lui fata de mine pe vecie: uh!eram still alive!

Apoi au urmat experimentele cu ardeii iuti si testele de respiratie, sau mai bine zis, cat puteam rezista fara sa respir cu palma lui la gura si la nas si suturile-n fund sau in nas, dupa caz. Pentru toate acestea, rostul era sa ma calesc pe viata. Suturile lui in fund s-au metamorfozat in timp si le-am recunoscut, ce-i drept adesea, in fiecare cadere ce urma. Cat despre ardeii iuti, cred ca mi-am inhibat orice soi de sensibilitate. Iar despre testele de respiratie…nu cred si sper sa nu fie cazul sa le folosesc vreodata.

In timp, mi s-a intiparit asa pe nesimitite ca un etalon de a fi. Ca elev il vedeam la masa mare cu colturi rotunjite, scriind, invatand. Si ce mare pofta imi facea sa scriu! Mergeam sfioasa spre el si ma tenta stiloul acela cu capac auriu si penita subtire. Imi doream sa-l incerc, sa scriu, sa am caietul meu…dar el ma oprea ferm” Nu, nu atinge! ca friiiiige!”. Ma multumeam c-un creion si ragazul de a ma invata cateva litere…si-acum mi-amintesc:” Uite asta-i D de la Didina!” “Hai, du-te de aici si joaca-te! ca am de invatat!”. Pesemne ca de-acolo mi s-a tras apoi ravna pentru a invata, ca pe ceva prea mult amanat si totusi atat de iubit!”. Tot cam din aceeasi gama de secvente cu el, invatand cu capul in maini pana tarziu in noapte, pesemne ca mi s-a plamadit ideea de ambitie si scop.

Apoi am vazut caderile lui. Si ridicarile si triumful. Era elev la liceul Petrol din Ianca, un liceu simplu. Si-a dorit sa intre la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Pregatirea lui consta intr-un program riguros cu trezit dimineata in zori (cu ceasul in galeata) si facut exercitii la matematica. Toate acestea combinate cu ture de alergat. Nimeni nu mai alerga in acele timpuri…Nu stiu de unde i-a venit si treaba asta cu alergatul. Cert este ca a picat cu brio la admiterea la facultate. Apoi a muncit la Sonde. Apoi a fost luat in armata, si de-acolo pazind ceva porci, invata pentru Academie. In toamna urmatoarea avea sa intre si sa-si realizeze visul. Un vis atins cu eforturi si multa ambitie. De-acolo mi-am extras ideea de a persista in eforturi chiar daca se intampla ca o Mare Academie Tehnica Militara sa-ti dea cu flit la prima vedere. Mai incearca! Daca vrei cu adevarat. El a incercat si a depasit obstacolele.

Apoi, din aceeasi Academie, avea sa lupte ca student in Revolutia din 89′, pentru o cauza pe care nu o ghiceau decat din trupurile celor doborati de gloante: ¬†apararea patriei. Patrie ce urma sa o paraseasca cu tot cu Academie din motive de incompatibilitate trista. Si pe-aici pe undeva se poate extrage lectia amara a renuntarii. Sunt momente in viata cand e cazul sa renunti in ceea ce credeai. Sau simplu, e mai sanatos, uneori sa renunti si sa o iei de la capat in alta parte, cu alti combatanti.

Probabil ca in viata fiecaruia se afla o doza de efort si ambitie investite la un moment dat, insa la unii oameni, taria aceasta de a crede si a de merge incotro isi doresc devine o marca, un mod de a fi. El e facut parca din ambitie, sange si ceva otel, nervi de otel.

Se zice ca indemnurile, zicerile alor tai se transforma in vocea ta interioara ca adult. Astfel ca unii ne certam cu acea voce, sau ne incurajam sau ne mangaiem cand tumultul intamplarilor de-afara ne ia prin suprindere.

Ei, pot sa spun ca, adesea mi se declanseaza automat indemnuri pe care le identific in conversatiile mele timpurii cu el: ” Viata e o lupta. Nu renunta! Baga-te! Nu fi muratura! Lupta, soro! Nu te lasa!”

Au mai fost si alte caderi si razgandiri in viata lui de adult apoi. Dar de fiecare data curajul si ambitia l-au redresat.

Nu l-am auzit in schimb niciodata cum ca ar fi suparat. Nu l-am vazut niciodata furios. Ba! l-am vazut o singura data plangand. Aveam 9 ani, iar el 22. Era in geamlac, se imbracase c-o geaca neagra cu dunga rosie, si-n timp ce se apleca sa-si traga ghetele, s-a cutremurat a plans. Un plans puternic ca un suvoi de nestavilit care m-a potopit apoi si pe mine. L-am urmat si-am inteles tacuta ca e in regula sa plangem cand pierzi pe cineva drag. Si noua ne murise tatal…E clar ca de-atunci incoace nimic nu a mai fost la fel, nici pentru el, nici pentru mine, nici pentru mama.

Dar am stiut dintotdeauna ca am primit acest mare dar: privilegiul de a-l avea ca frate si ieri cand a fost ziua lui si a sotiei lui(da, sunt nascuti in aceeasi zi), am realizat pentru a nu stiu cata oara ca nu i-am oferit niciodata un cadou. In schimb el mi-a oferit lectiile de viata dintre cele mai importate, mi-a fost tata, model, profesor de matematica, de inot, de munte, de alergare, de viata. A fost de fiecare data acolo, in picajele mele. Dar nu intervenea decat cand eram foarte aprope sa cad, cand devenea de-a dreptul dificil. Si-aici e o imagine cu noi doi, coborand pe Jepii mici, pe-o cararuie destul de abrupta, c-o ditamai prapastia in lateral si ceva cruci presarate a pericol: el alergand in jos, topaind si cantand iar eu mult in urma lui, mergand de-a busilea si crispata de frica sa nu pic. Nu si-a incetinit drumul pana la final, in ciuda lamentarilor mele ca mor si ca nu mai pot. Pesemne ca o fi crezut mai tare decat mine ca POT, ca VOI REUSI. Nu s-a induplecat o clipa sa ma cocoloseasca pentru ca asta ar fi periclitat masiv lectia despre calire. Sau cel putin asa prefer sa cred, acum.

Nu stiu cum e in alte parti, dar pur si simplu mi s-a intamplat sa se nimereasca sa am in fratele meu, omul care ma ghideaza fara sa-mi vorbeasca neaparat, ma ghideaza prin amintirile acestea impreuna si prin faptele lui. Cu siguranta m-a enervat adesea si de multe ori mi-a parut rau ca nu puteam fizic sa-l bat sau sa ma razbun pentru testele si experimentele lui. Sunt, iarasi multe perioade in care nu ne-am vazut datorita diferentei de varsta si conjuncturilor. Se intampla sa fie in niscaiva tara sau oras din lume si sa nu stiu ca-i acolo. Dar, se zice ca un om se masoara prin vietile pe care le atinge. Si imi dau seama ca el e sursa majoritatii implinirilor mele. Prin modul cum m-a calit, sustinut si format sa vad viata.

Fetitele lui, imi dau seama, nu vor renunta niciodata sa-si implineasca visele lor cele mai indraznete. Si va fi cel mai important dar al vietii pentru el.

Sursa foto: aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*