Dragoste pentru doi copii

Posted by on April 21, 2016

familie (1)

Iti poti iubi copiii la fel de mult?

Adnana si Roland au venit pe lume, pe nepregatite. In fiecare caz vestea ca vom avea un copil ne-a surpins intr-o perioada din viata in care nu ne asteptam la un nou membru in familie.

Recunosc ca am plans de mi-au secat lacrimilie la gandul egoist ca nu voi mai fi niciodata pe primul loc. Stiam ca odata devenita mama, n-o sa pot  decat cu totul: suflet, minte, strans din dinti pentru acel copil. Nu exista alta sansa decat sa ma dedic total ca resurse de orice fel.

Cred acum, ca e destul de important contextul in care te afli ca viitoare mama. Laur lucra pe santier. Ne vedeam la doua saptamani. Stiu ca aveam sentimentul asta ciudat, ca-s gravida si singura in majoritatea timpului. La servici, eram prima mamica din grup: felicitarile si alinturile colegelor mi se pareau mai degraba mirarea celui care se uita la atcineva ce indrazneste sa treaca printr-o mare intamplare. Desigur ca fiecare experienta este unica, numai ca asteptarile mele, (bata-le vina!) nu imi dadeau voie sa traiesc bucuria experientei complet. Mi-o refuzam din cauza unor comparatii (iarasi, bata-le vina!) cu alte filme despre viitoare mamici inconjurate de ocrotirea si incurajarile unor niscaiva mamici, soti, bunici, verisoare, cumnate atot-stiutoare. Asta era “asa ar trebui sa fie”-ul din capul meu.

In loc sa ma inund de firescul transformarii fiintei mele si sa astept in tacere, ma panicam ca un ratacit int-o Sahara a asteptarii redevenirii a ceea ce am fost. Aveam nevoie din inertie sa fiu “ca noua”. Insa, treptat, credintele si asteptarile despre mamici supraprotejate s-au spulberat si, asa pe nesimitite, incepu sa se infiripe relatia cu noua fiinta din mine.

Miracol! Nu atinsesem o profunzime mai mare in relatie, cu un alt om, precum in aceasta noua si fascinanta relatie cu copilul meu. Primele miscari percepute m-au vindecat complet de asteptarile false. Mi-aduc aminte exercitiile de imaginatie despre cum va arata. Cum va fi senzatia sa o ating?s-o strang in brate, sa-i simt bataile inimii, s-o hranesc, s-o mangai, s-o inteleg, s-o ascult? Cum va mirosi? cum ii va fi vocea? cum vor fi” prima oara-urile” in a spune mama, tata, in a pasi, in a privi?

Experienta nasterii pentru cei doi copii, din nou asemanatoare: pe nepregatite. M-am dus cu un alt scop la medic, si anume de consultatie, decat scopul de a naste. Deci am nascut de fiecare data fara bagaj.

Si da, experienta nasterii e ca un ultramaraton, (sau maraton sau cros, depinde de fiecare) descult prin maracini,  in care treci prin toate senzatiile- de la entuziasm, panica, “nu mai pot”, disprerare, furie (la mine nu cred ca a fost cazul), nevoie intensa de sprijin si ajutor (se pare ca asta a fost sentimentul predominant) pana la, da, marea euforie.

Si miracolul, primul din ele, a luat un chip: o fetita puternica, cu ochi albastri (temporari), luptandu-se din rasputeri cu noile senzatii de lumina si aer.

Al doilea miracol, venit peste 1 an, 7 luni si 28 de zile: o mogildeata alba, mirata si neintelegand ce se petrece de l-au trezit doctorii astia cu noaptea-n cap.

Si instant se delaclanseaza pentru ca asa e mecanismul hormonal, euforia. E multa lumina-n jur, ai senzatia ca plutesti si ca dac-ai trecut prin asta si mai ales pentru fiinta din patutul de alaturi, te simti plina de puteri nebanuite pana atunci.

Adanana, mi-am dorit-o atat de tare s-o cunosc si sa mi-o revendic din salonul de copii, ca dupa 2 ore m-am ridicat singura si am cerut-o.

Roland, mi l-am dorit sa-l am langa mine si-i strigam numele in fiecare zi si noapte din cele 3 cat am stat la terapie intensiva.

Adnana a supt greu, eram panicata ca nu o voi putea hrani natural, dadea din cap ca o rockerita cu gura deschisa spre san si nu inghitea. In final, cu plansete si urlete si nopti nedormite s-a echilibrat si acest mecanism.

Roland, dupa trei zile de asteptare, hranit cu lapte praf, a prins sanul ca pe un dar mult asteptat. Intalnirea cu el a fost precedata de cele mai lungi trei zile din viata mea.

Alaptatul este cea mai fireasca incursiune a copilui in viata asta plina de lumina, aer, zgomote si pacate. Iar pentru mama, este pasirea fireasca inspre etapa in care inauntru, acolo unde copilul s-a dezvoltat, a ramas, vrand, nevrand un gol. Golul acesta, cred eu, e responsabil de prea cunoscuta depresie postnatala. Alaptatul atenueaza din acest gol pe cat de nefiresc pe atat de real.

Am avut parte de lectia dorului in zilele de spital cu Roland. Dor nebun de Adnana. Erau primele 8 zile fara ea. Plangeam(iara!) de dorul ei si ma bucuram in acelasi timp de mica minune mormaitoare de la pieptul meu.

Intoarsa acasa, cu Roland in cos, am cazut in genunchi si mi-am imbratisat ghemotocol meu prea mult dorit, fetita mea cu parul cret, cu sticla de ceai in mana, strigandu-mi: “mami, mami!”. Mereu m-am intrebat cum o fi incaput in sufletelul ei,ala mic, absenta mea de 8 zile?

Uneori uitam ca acesti copii, cei dintai, neintrebandu-i, neprididind sa aflam daca e momentul sau nu in mica lor viata, hop! ii supunem la un suvoi de transformari care incep cu impartirea fiintei mamei cu un alt copil.

Vazandu-ma cu noua papusica vie la piept, de-atatea ori pe zi, s-a decis sa incerce si ea. Din fericire, nu i-a mai placut. Apoi s-a hotarat sa se catere in spatele meu, incolancindu-ma, de fiecare daca cand Roland era la alaptat.

Ea l-a numit Nona.

El, mai tarziu a numit-o Nana.

Nana si Nona au supravietuit unuia, altuia, cu micile gelozii, imparteli de mama, de tata, de timp, de jucarii.

Acum, sunt foarte diferiti, Adnana e dominanta si o mica stapana a universului; cand se trezeste, primele propozitii, incep cu VREAU. Nu ii poti vinde gogosi sau dulcegarii, e destul de sceptica la intentiile cuiva de lingusire ori imprietenire. I-am zis o data intr-o efuziune de sentimente materne” Fetita mea, sa stii ca sunt foarte mandra de tine, cum te-ai dezvoltat, cat de frumos vorbesti etc” La care ea, neschitand nici un zambet ” Apai, tu, mami, nu-i asa ca tie iti place numai de copii tai?”

Roland rade intr-una. Daca-l certi rade. E o surpriza continua. La 2 ani jumate, ne-am trezit ca stia sa spuna literele in engleza (de la desene animate). Mestereste intodeauna la o jucarie, o carte sau vreo furculita. O striga de 10 ori pe Adnana sa-i arate un tigru rosu si Adnana se face ca nu-l aude ca ea e preocupata de treburi mai importante.

Impreuna sunt un mare miracol. Au ochii caprui intens cu gene mari si zambete sugubete. Nu exista bucurie mai mare pe pamant!

Si ca bonus, ei sunt pentru mine cea mai importanta sursa de autoeducatie. Cu ei acolo in centrul fiintei mele, m-am lasat de fumat, ne-am luat o casa, m-am apucat de alergat, mi-am zburatacit o parte din piticii de pe creier si asteptarile false de la ceilalti.

Ei, copiii, desi initial au zdruncinat puternic, au pecetluit pe veci, relatia dintre mine si tatal lor. Nu exista o relatie mai complexa, plina de neprevazut si provocatoare ca relatia dintre mama si tata.

In imbratisarea de familie, se aduna toate emotiile. Se fac curcubeu a speranta, si se-aseaza-n liniste intr-un mod de echilibru si senzatie ca toate au un rost pe lume.

Prieteni dragi, faceti copii!si nu va opriti numai la unul!

 Sursa foto: aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*