Iubesc

Posted by on April 27, 2016

428092_482643331794667_1666969277_nCe iubesc?

Iubesc aerul rece al diminetii ce ma-nsoteste in timp ce strabat cu bicicleta verdele crud al parcului. E atata joc de culoare si lumina in parcul mare dimineata ca-mi imaginez ca opresc ca sa-mi umplu rucsacul discret cu senzatii de lumina si culoare si sa le-mprastii mai incolo inspre betoanele cenusii.

Iubesc imbratisarea copiilor cand se ghemuiesc a somn, dulci si calzi cu zambete si chicoteli si-i timpul de trezit; iubesc cand ii revad seara si ma doboara la propriu-n genunchi cu energia si  bucuria imbratisarilor lor laolalta.

Iubesc joaca lor zglobie in natura si oboseala lor renegata si declaratiile lor spontante si nefiresc de adanci:” mami iti multumesc ca m-ai nascut!”. Iubesc vocile lor cristaline, privirile lor catifelate, manutele lor hotarate sau talpile lor pe care le umplu de pupaturi sa intre vreun stramp sau pantalon.

Iubesc cand vin acasa si miroase a mancare facuta de mama: bors cu leustean, salata cu marar, tocanita de ciuperci. Iubesc cand mama mea se-uita lung a mangaiere si intelegere, pentru ca, da, cine te poate-ntelege mai bine ca mama?

Iubesc mirosul si imbratisarea sotului meu din care imi respir sentimentul de acasa, aici si acum. Iubesc nevinovatele comploturi dintre el si copii “sa nu ne prinda mama ca…”

Iubesc duminica dupa masa, cand e curat in casa (nu pentru prea mult timp), copiii dorm, miroase a ploaie de vara, ne tolanim la un film si rontaim prajituri si cafea.

Iubesc veioza mea mov, patura verde, acest caiet verde si-acest moment din noapte cand pot sa scriu.

Iubesc discutiile sincere de peste zi cu cate un om, neasteptat de puternic in vulnerabilitatea sa. Iubesc prietenia unui gest, regasirile si sentimentul acela de “te vad”.

Iubesc multumirile acelea spontane rostite dimineata-n birou cand nici n-apuci sa-ti sorbi prima-nghititura de cafea.

Iubesc pasiunea. Pasiunea la oameni. Cand ii vad cum se lumineaza pe dinauntru atunci cand fac ceea ce le place.

Iubesc cand se nasc energii de grup nebanuite si se pun in miscare sperante ruginite.

Iubesc pasiunile impreuna. Glasul acela afectat si senin al celor care cred. Efortul. Dezbaterea autentica. Din asta ies lucrurile care conteaza apoi.

Iubesc cartile. Cartile imi dau puterea sa-mi schimb perspectiva sau mai bine zis sa m-ancoreze in realitatea care conteaza.

Iubesc gandul ca ma voi trezi si ca voi alerga. In alergare inveti cate putin sa zbori.

Si totusi…

Poate nu intamplator, e Saptamana Patimilor. Si-mi dau seama ca  inca n-am iubit raportat la cat se poate iubi.

Si cat potential de iubire si bucurie e inca in aceasta viata! De-ar fi mai multe vieti sa pot oferi…

Cumva, versurile lui Blaga, imi confera linistea ca exista potential de a dainui peste vieti.

“Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?” Liniste, Lucian Blaga

Sursa foto: aici

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*