Talent, alergare si-un “aha” in fata

Posted by on March 14, 2017

In general alerg singura. Cu castile infundate in urechi, cu peripetiile de peste zi derulandu-se prin rasnita mintii, cobor in mine, ca sa zic asa si astept cu nerabdare euforia ce se instaleaza ca si dupa o dusca zdravana de alcool, atat doar ca alerg pe gratis si organele mele interne raman intacte, cel mult zgaltaite in cadenta pasilor.

Sa fie vreun an de cand imi rasarise in minte, curiozitatea de a alerga cu cineva. Dupa mai multe tentative esuate din “nepotrivire de caracter” ori de ritm, ori de balans, mi se arata in final satisfactia curiozitatii. Desigur ca nu a fost potrivire totala, dar cel putin o data pe saptamana, alergam impreuna. Descopeream noua savoare a alergatului in tandem cu altcineva: potrivirea pasilor, un surogat de sugestii din partea mea, caci ca un lup singuratic si consumator brut al acestui sport nu am fost un teoretician bun sau n-am prea fost curioasa sa-mi perfectionez aceasta tehnica, pentru ca, acum imi dau seama, pentru mine alergatul e de fapt o ocazie de a fi cu mine, un soi de introspectie accelerata. E ca atunci cand merg 10 statii zilnic cu autobuzul si daca ma intreaba un calator:

“-Nu va suparati, nu stiti, opreste acest autobuz in statie la Sora?”

S-ar putea sa ezit sa raspund, in ciuda faptului ca am trecut de milioane de ori pe langa statia Sora, dar tocmai pentru ca absorbita fiind de propriile ganduri, (nu de multe ori mi s-a intamplat sa ratez statia in care trebuie sa cobor) imi sunt total straine si departe de exercitiul mintii mele fenomene si obiective precum: piata, magazine, distante sau orice reper extern.

Ei ca si cu autobuzul, alergarea pentru mine nu e despre tehnica, repere, respiratii decat, daca eventual imi impun intentionat sa observ anume ce fac cand alerg, dar nu imi vine natural sa-mi masor, autoobserv tehnica. E ca si cand ar trebui sa-mi masor tehnica de a face dragoste.  Sau tehnica de a scrie.

Iubesc, scriu, alerg pur si simplu!Acestea sunt ca atare si basta!

“- Cu cat la suta sporeste frecventa imbratisarilor pe parcursul unei zile, atunci cand iubesti?”

Nu ma-ntreba despre ele ca se spulbera savoarea!

Insa vine un moment (pentru iubire- casnicia, pentru scris- publicatul, pentru alergat-competitia) cand trebuie sa analizezi si tehnica din spatele iubirii, scrisului, alergatului. Vine un moment cand performanta devine reperul. Cand te intrebi ce sa fac, cum sa fac sa  dureze iubirea? Ce sa fac, cum sa fac, sa am cititori care ma devoreaza(nu pe mine, ci pe carte)? Ce sa fac, cum sa fac sa obtin un loc decent la concurs?

Ei, in acest moment al cercetarii actiunii in scopul perfectionarii ei, iubirea devine un schimb, scrisul un targ iar alergatul un concurs. Idealismul se spulbera! Visele dispar! Si apare o realitate noua!

Pentru mine, aceasta realitate noua a fost urmatoarea:

Sunt oameni care, fara efort si antrenament constant ating performante in concurs nebanuite! sunt oameni, care isi pun in cap un rezultat si devin una cu acel rezultat si gata! fara prea multe analize, planificari si pregatire. Fata cu care alergam la antrenamente o data pe saptamana sau mai rar, s-a clasat in primii 10% din participanti. Si niciodata in ultimul an n-am vazut-o alergand cu o asemenea determinare. S-a dus ca gandul! Eu, care impuneam, de obicei, ritmul la antrenamente, in acest concurs, nu am putut sa tin pasul cu ea!

Iar acest “nu am putut” m-a trezit!

Din reveria si visul meu de a alerga pur si simplu. Omul cu care alergam alaturi, dintr-o data, l-am vazut intr-o alta ipostaza: a celui ce se duce spre tinta lui cu o viteza nebanuita.

S-a trezit competitivitatea din mine. O stiu! Si nu-mi place! Dar de-acum alergatul capata o noua conotatie, o noua dimensiune pentru mine. Pot sa spun ca au fost mai multe lectii in aceasta intamplare. Dar cea mai importanta a fost sa-mi reamintesc si sa recunosc puterea talentului. Poti sa muncesti, sa fii consecvent, sa transpiri, sa te doara si sa crezi in tine, e ok!

Insa vine cineva, asa cu o eleganta nonsalanta ori cu o precizie de diamant si zbang! rade tot! te lasa mut! e facut pentru asta si, pur si simplu stii ca acolo e natura care l-a inzestrat pe om si gata! Talentul este inimaginabil si cand se combina cu determinare, acolo se intampla minuni.

Ati vazut talentul?e imposibil sa nu-l recunosti cand apare! si-automat apare intrebarea in tine, dupa ce te dezmeticesti :

” -Eu, oare am vreun talent?cat efort trebuie sa depun sa-l scot la suprafata?sau poate ca n-am!”

O a doua lectie, la fel de importanta este despre focusarea pe rezultat. Si asta, s-ar putea sa anuleze prima lectie. Adica daca talentul este un mit, atunci, fata aceasta s-a dus racheta spre tinta pentru ca numai asta i-a fost in minte si nimic altceva! Nu stiu, probabil ca or fi studii pe tema, dar tind sa cred ca, capacitatea de a reinterpreta optimist senzatiile de discomfort este un ingredient important in performantele sportive.  Adicatelea, omul ala cand alearga, ii da in cap constant vocii care spune:

“-Nu mai pot! ma sufoc! s-o las mai incet ca mi se taie filmul!”

Nu! El ignora orice obstacol intern, reinterpreteaza semnalul de “combustibilul e gata!” si insista sa mai poata cand corpul zice ca nu mai poate.

Si daca despre talent nu pot decat sa constat ca este sau nu este, sa-l recunosc si sa-l salut: “- Hei, prietene, cum iti alegi, tu oare, clientii?”ca pe un faurar de bijuterii, despre determinare si ambitie nu pot decat sa ma inclin. Intr-o lume in care ni se striga din toate Untold-urile(no offense!) ca efortul e apanajul fraierilor si ca scopul scuza mijloacele, astazi ma inchin in fata talentului si al persistentei in a atinge un scop.

Si asta pentru ca am ales sa nu mai alerg singura!

Alergand in doi, ca-n viata, am invatat in acest weekend ca:

  • noi oamenii suntem tare diferiti si alergam din scopuri total diferite asa cum muncim, scriem, ne casatorim din scopuri total diferite!
  • obiceiurile sanatoase precum pregatirea sunt importante insa exista un AICI SI ACUM! un moment potrivit in toate; castiga cei ce recunosc momentul potrivit si se mobilizeaza cu toate fortele sa valorifice la maximum acea oportunitate;
  • o durere in sine nu e mare; modul cum alegi tu sa o lasi sa te perturbe sau nu din drumul tau conteaza!
  • cand esti daruit de la Dumnezeu c-un talent (si cu totii, cred ca suntem) viata e o bucurie! Important, devine sa cauti acel talent, altfel te pierzi de tine insuti si orbecaiesti prin iluzii. Fara sa afli vreodata la ce te pricepi cel mai bine e ca si cand n-ai trait!

P.S. Si, da…talentul meu nu e alergatul. Alerg doar sa-l caut! Dar al ei e unul dintre ele.

Sursa foto : aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*