Vacanta, calculatorul si maidanul

Posted by on June 14, 2017

Jocul de-a Nadia Comaneci, cu coronite din iarba, juriu si podium improvizate toate acolo pe loc in curtea scolii, e cea mai frumoasa amintire din copilarie. Is si altele, gen poeziile lui tzazta Maritza, jocul cu saniile, caii la fuga, dar jocul asta de-a Nadia Comaneci ma umple de energie si speranta numai cand ma gandesc la el.

In curtea scolii, toata vara ne oteleam muschii dandu-ne de-a berbeleacul, facand sfoara, roata tiganului, podul din aruncare, lumanarea, statul in cap, statul in maini, spagatul si piesa de rezistenta era : “rombo-flip-salt”-sau asta era denumirea pe care mi-o amintesc. Eram 3 “gimnaste” locale si 3 din Bucuresti si Brasov. Cea din Brasov, Jeni practica gimnastica intr-o sala profesionista si ne etala cu gratie figurile noi, in mare imposibil de imitat. Ea era asul “lotului” nostru improvizat in curtea scolii unde vara mai pasteau si vacile si gastele. Ne fabrcam coronite din iarba si flori de camp si ne jurizam si ne acorda note asa cum vedeam si noi la televizor.

Nici n-as fi indraznit macar sa sper sa ma dea ai mei la o sala adevarata de gimnastica- era un vis imposibil ca multe alte nazuinte. Insa nu eram nemultumita, dimpotriva, de-abia asteptam sa vina vara, sa vina fetele de la Brasov si Bucuresti sa ne recompunem gasca de gimnaste. Si nu imi amintesc ca ai mei sa-mi fi zis vreodata “bravo” sau sa aiba vreo idee vaga despre ce fac eu toata ziulica in curtea scolii. Nici un fel de recompensa din exterior- aprecieri, medalii etc, nu, doar ravna de a ma perfectiona vazandu-le pe cele ce erau maestre deja plus bucuria in sine de a fi impreuna cu fetele si a exersa miscarile. Si nici vorba de plictiseala!

Nu mai stiu, cum si de ce s-a terminat. Cert e ca si acum ma surprind prin parcuri facand o roata a tiganului sau pod din aruncare.

Ma uit azi, la copiii nostri care cer telefon, tableta, papusi si transformeri cu denumiri vehiculate la desene animate. Azi lumea e dominata de mall-uri. Zgomotul de fundal, culorile stridente, varietatea infinita de sortimente de acadele, baloane, lego-uri, dulciuiri etalata dinadins in locuri unde te grabesti sa platesti fara sa urli de disperare. Ma uit la dulapurile din casa burdusite cu mostre reprezentative din toate exponatele din mall stimulate de reclame la televizor si simt ca is incapabila sa furnizez ceea ce conteaza cu adevarat pentru copiii nostri. Mall-ul, grupul de la scoala, reclamele la televizor, toate vin buluc si-mi striga :”cumpara!cumpara!”

Dai 100 lei pe o papusa, e expusa la joaca 2 ore, apoi n-o mai vezi, ea e exilata alaturi de alte papusi sechestrate pe veci in dulapuri. De ce mai cumparam? pentru ca ma mint ca asa e trendul, ca poate se bucura, ca au si altii,  sa aiba ce n-am avut eu, sa fie liniste in casa. Dar nu e! nici pe departe! Am ajuns sa cred ca sunt dependenta de cumparat jucarii. E ca si cand sper ca va veni un moment in care toate jucariile vor fi eliberate pe covor si se vor armoniza impreuna intr-o mare reprezentatie de teatru gratie imaginatiei copiilor mei.

Dar aceasta reprezentatie a jucariilor intarzie sa apara;si-atunci ele aterizeaza pe rand in saci si cutii de carton destinate copiilor cu mai putine posibilitati, atunci cand obtinem induplecare de la gardienii sefi ai dulapurilor: ” nuuu, nu da broscuta, ca ma mai joc cu ea! e broscuta mea!”

Salvarea insa e parcul. Parcul nostru generos in copaci si zone de strengareala si hoinarit in gasca. Acolo se recompune parte din bucuria jocului de-a Nadia Comaneci: se rostogolesc in iarba, se catara in copaci, se joaca de-a v-ati ascunselea. Si ma gandesc ca e totusi un echilibru intre calculator si copaci.

Si totusi, ai nostri copii sunt insotiti, in aceste parcuri de catre noi parintii. Ca deh, pericolele, pandesc la tot pasul! E absolut sanatos si de inteles pana la o varsta. Intrebarea este, pana la ce varsta, joaca lor trebuie insotita de parinti?

Cat de autonomi vor deveni acesti copii supravegheati de catre noi, cu cele mai bune intentii, desigur: cum se joaca, cu cine se joaca, de ce se joaca, ce gandestie, ce simte, ce-a mancat, ce-a baut etc?

Prieteniile lor, cat de autentice vor fi?atat timp cat intalnirile, conversatiile se intampla prin stricta observatie a parintilor.

Pasiunile lor, cat de mult mai pot respira printre ore de germana, innot, dans, taiwando si sah ori baschet?

Cum vor face ei fata lumii acesteia diverse, vietii in sine cu urcusuri si coborasuri, atata timp cat noi parintii selectam mai toate zonele vietii lor: cu colegi anume, cu o invatoare anume, cu un coleg/a de banca anume, evitand “anormalul”, eliminand ce ni se pare noua ca ne nu seamana cu asteptarile noastre despre viata perfecta a unui copil perfect.

Suntem o generatie de parinti excesiv de preocupati de fericirea copiilor nostri. Atat de preocupati, ca nu mai stim cine suntem si nu mai avem alte scopuri. Si cu cat ii coplesim mai tare cu dorintele noastre neimplinite si proiectate asupra lor, cu atat ei sunt mai nefericiti. Noi fugim de noi inspre ei, iar ei se grabesc sa ne umple golurile sau fug si ei la randul lor de noi, inspre tableta si telefon.

Suntem o generatie de parinti care le stim pe toate si ne guduram ca niste “mici zei” pe langa medici si cadre didactice, ca noi stim mai bine. Stim de toate- de la tabloul clinic al unei boli pana la cea mai adecvat metoda didactica de predare a abecedarului.

Se cere un pic de umilinta si retragere.

Haideti sa lasam copiii sa se imprieteneasca natural, sa joace o leapsa, sa se porecleasca chiar, sa primasca sarcini, sa se autoregleze natural in gasca lor pe care n-or sa o uite niciodata, pentru ca acolo si-au construit ei o lume in miniatura cu oameni de multe soiuri.

Vine vacanta! As vrea sa li se infiripe o gasca cu care sa rada si sa aiba secretele lor de pici; sa faca nazbatii, sa fie copiii asa cum orice copil isi doreste de la natura si sa nu ia nimic in serios decat iubirea noastra pentru ei.

Sursa foto: aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*