Sunt un om de la tara

Posted by on August 25, 2017

A fost odata un diriginte de clasa de liceu, domnul Anghene il chema; un dascal al vremurilor apuse, conservator si dogmatic cu initiative pe cat de atipice, pe-atat de ingenioase in felul lor. Una dintre ele era sa investigheze la vremea aceea care din elevii/elevele de la clasele de pedagogic sunt fii/fiice de “tarani puri”.
Ce fel de om ar fi interesat de asa cercetare? care-i cea mai raspandita perceptie despre “a fi de la tara”?in plus, toata lumea vrea sa plece de la tara, la oras, nu? din oras in alta tara mai la vest, si-apoi mai la nord si apoi, hop, inapoi, acasa, feriti de vacarmul corporatiilor.  Acesta e cursul firesc, nu? sa-ti doresti, ironic, sa revii la viata simpla cu ulite, copaci, porumbi si hrana bio dupa ce-ai nazuit sa cuceresti zgarie-norii, case ultraautomatizate si vieti supracontrolate prin to do list-uri sofisticate.

Ma uit din nou, in sus la titlu ca inspre soarele de se ridica hat-sus, ca pe vremea cand eram la prasila si incercam sa ghicim cat o fi ceasul ca ne ghiortaioau matele de foame iar mancarea era departe la capat de hotar iar snakcs-uri sau tonomate nu erau pe-atunci. Ma uit la titlu si n-am cum sa nu ma intreb: ce fac eu aici, acum, de fapt?ma gandesc la alte “bloggerite”- cele care scriu despre moda, despre locatii turistice, despre stil si imagine si n-am cum sa nu ma intreb cu atat mai mult, ca nea Gogu cand ma zarea ziua-n amiaza mare pe piatra de la colt: “Ce faci, Florentino? soarele-i sus si tu staaai si nu faci nimica! ma-ta stie?”

Eram omul de la tara, get-beget, autentic din clasa aceea de 30 de fete aspirante la profesia de invatator-educator. Ce-o fi fost in mintea acestui profesor?Un copil de taran, cutezator sa razbata inspre lumi mai erudite. Si nu mi-a fost calauza in tot acest timp decat dragostea de carte. Viata mea poate fi caricaturizata intr-o metafora a fugii de sapa cu faclia cartilor in maini. Cand a intrat mama intr-o toamna pe nestiute in clasa mea de liceu cu mainile negre de struguri, dirigintele ne-a prezentat-o ca pe-o “stimabila doamna ce intra in scoala ca intr-o catedrala”. De la ea am preluat iubirea de carte, pasiunea de a intelege oamenii.

 

La 20 ani distanta, ma uit in jur si miroase a verde crud, de la copacii din fata ferestrei larg deschise, imi cobor in suflet si imi simt bataile inimii ce treapada a-ncantare la gandul ca in cateva minute imi voi incolaci bratele copiilor mei somnorosi si savurosi. Trebuie sa fii nebun sa nu fii coplesit de atata frumusete-n jur si recunostinta inauntru!

Aseara, stateam pe banca-n parculetul nostru si citeam, si mai dadeam o geana inspre copii. Ei  se catarau in copaci. Si era asa o lumina de iti venea sa intelegi totul sau sa nu intelegi nimic si sa taci de atata verde, calm si acasa!

Apare cateodata sentimentul de :”unde in alta parte, as fi putut fi, daca nu aici?”

Cum sa nu continui sa alerg, sa citesc, sa scriu, sa iubesc si sa ma rog?

Sa continui, da, zic la 2 luni dupa ce am scris randurile de mai sus. Insa se cere ceva mai cu aplomb. Mai cu disciplina. Filosofie, filosofie, recunostinta, recunostinta dar se cer scrise-n cale niste pietre de hotar intre practic si teoretic.

O piatra de hotar incepe cu “sunt un om de la tara” care a indraznit sa …

Sa ce?

Aici se cere imperativ o continuare de drum;  ca un traseu marcat cu alb si rosu pe-un povarnis, pe-o panta-n sus si-o cale lunga, lina si iar un povarnis si tot asa pana-ntr-o alta piatra de hotar.

Un om aleraga 100 km, s-a mai scris o carte buna, s-a proiectat arhitectura unei catedrale, s-a negociat o fuziune de organizatii, oamenii se misca spre pietre de hotar intre teoretic si practic.

De cata disciplina e nevoie pentr-un om de la tara sa-si implineasca visul?

Glasul lui nea Gogu imi rasuna parca-n tarziu de gand si ma-ndeamna la fapte: “Ce faci, Florentino? soarele-i suuuuus si tu staaai si nu faci nimica!

Ma-ta, stie?”

Sursa foto 1, sursa foto 2

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*