E vreme in care e nevoie sa taci. E nevoie sa te-nclini pur si simplu si sa accepti ca mintea, ti-a fabricat iluzii si tot ea a decis ca e momentul sa primesti sah-mat; asa ca intr-o clipita, iluziile se sparg tandari si lasa un gol numai bun de umplut cu noi iluzii, cu noi miresme si planuri si vise.
Se intampla uneori in viata ta sa te afli la rascruce de drumuri si sa fie nevoie sa alegi, stanga sau dreapta, inainte sau inapoi. Si se mai intampla uneori cand trebuie sa iei aceste decizii pentru rascruci simultane pentru ca stii ca vietile altor oameni depind de traiectoria pe care o vei alege.
Si-atunci busola ta interioara e atat de suprasolicitata, incat temporar, se deregleaza iar sudul arata ca nord iar estul arata ca vest si noaptea e zi si ziua e noapte si mintea e suflet si sufletul e minte si inspirul e expir si cuvintele isi pierd culorile si gesturile se pierd si orbesti si surzesti la tot ce rezonai pana atunci. E ceata si fiinta ta nu vrea altceva decat sa se intoarca in punctul de intersectie de unde a inceput totul. Insa inevitabilul s-a produs si n-ai decat sa accepti ca ai devenit peste noapte o umbra a ceea ce erai.
N-am fost de acord niciodata cu ideea ca exista intentii rele, ci doar ca exista contexte favorizante care scot din oameni arme nebanuite impotriva intemperiilor reale sau inchipuite. Ca in celebrul experiment al lui Zimbardo cu inchisoarea, o data ce contextul te “alege” sa fii gardian nu detinut, pur si simplu te conformezi rolului, contextului si produci inevitatabil durere celuilalt. Intotdeauna am fost fascinata de cat de diferit se poate comporta un om in contexte diferite. Tibi Useriu in contextul distructiv al inchisorii, Tibi Useriu in contextul acceptarii si iubirii de frate. 2 oameni total diferiti. Si din acest contrast, a tasnit performanta; din aceasta a doua sansa primita.
Si-atunci n-ai cum sa nu te intrebi, ce anume din tine scoate aceste fatete din oameni? Sunt oameni care vibreaza intr-un anumit fel incat te fac sa fii nostalgic, sunt oameni care te fac sa vezi ca nimic nu poate fi asa de grav pe lume, sunt oameni care te inalta, sunt oameni care te coboara.
Si ce va fi cand se va regla busola, cand se va ridica ceata? cine voi fi devenit atunci? un om cu 2 vieti despartite de un accident la rascruce?un ghid pentru rascrucile altor oameni?
Stiu ca, prin ceea ce fac si scriu as vrea sa ofer speranta, lumina si optimism dar mai stiu ca din dureri impartasite se pot naste poduri pentru pasagerii ce vor trece prin aceleasi rascruci. Nu cauza durerii conteaza aici ci modul cum isi sapa fagas si curge prin vene si astepti sa se elimine cand va fi din nou clar pe unde s-o apuci. Pana atunci e un coctail de ambiguitate si apasare ce-ti estompeaza lumina privirii si te-ndoaie ca pe un copac in furtuna. Acolo jos cand ajungi e ca si cand natura pune in tine amorteala ca stare generala pentru a anestezia socul caderii. Apoi vin perioade in care te scuturi, te ridici, iti dai 2 palme si urci inapoi, reluandu-ti obiceiurile si ritualurile care-ti confirma ca esti tot tu, dar iti dai seama ca ceva s-a pierdut iremediabil si cazi din nou. E iarasi, ceata, amorteala apoi iti spui ca totul e atat de simplu, n-ai cum sa nu poti sa redevii ceea ce erai, la urma urmei zeci de ani ai zambit, te-ai uitat in oglinda, ti-ai baut cafeaua, ai salutat, ai analizat, ai decis, ai muncit, ai inteles, ai iubit. Ce poate fi atat de greu s-o iei de la capat?
Si-ti pui capul in palme si vrei sa-ti inveti pentru totdeauna lectia. Poate ca acea rascruce, acel accident era un semn ca demult, tare demult, cu zeci de ani in urma calea ta era cu totul alta. Si nu-i tarziu sa cauti drumul real spre casa sau sa plantezi un copac sau sa te scuturi de iluzii si sa zambesti blandetii si luminii ce-au mai ramas plapande in tine.
Sursa foto aici
E usor cand privesti totul cu iubire, chiar daca ai nevoie de un anumit timp (al tau) ca sa reusesti sa mergi inainte fie la dreapta, fie la stanga…Nu asta e important… drumul e cel mai important, e al tau si numai al tau 🙂