Stiti expresiile acelea pe care o data ce le citesti ti se impregneaza in minte precum un ecou si nu-ti dau pace indiferent ca esti in trafic, citesti sau prezinti ceva?
Asta e expresia. Simpla dar intensa. Ca atunci cand stateam afara sa ne jucam cu saniile pe derdelus, ori caii la fuga pe maidan si venea vocea ratiunii ori chiar parintele in persoana, obosit de treburile serioase ale vietii de adult si ne amintea: “Se face tarziu!Hai acasa!”.
Noi in toiul jocului, prinsi in noianul strategiilor de a face fata, ori in mrejele atractiei jocului pur si simplu, nici nu observam ca se apropie noaptea si cerul se uita inspre noi a chemare.
Si-mi aduc aminte de marele Mircea Miclea(fiecare om in lumea asta are un om mare, al meu e Miclea) cum ne spunea prevestitor la finalul facultatii:” Sa stiti ca la baza celor mai importante probleme pe care le veti avea in viata vor avea ca sursa o relatiile cu ceilalti oameni ” Atat de banal si atat de esential.
Cel mai important aspect al vietii sunt relatiile!
Exista relatii care nu vor incepe niciodata, relatii ce se incheie din initiativa proprie ori nu si relatii care, taman incep sa se infiripe. Exista relatii superficiale si relatii profunde, ori intime, dupa expresia lui Esther Perel: “Into me see”. Ca-i una, ori alta, noi vrem la baza sa fim acceptati, intelesi si lasati sa exploram in pace cand avem chef, ori sa contribuim la binele celuilalt dupa nivelul nostru de empatie si nevoie de conexiune.
Fiecare relatie e ca un dans ce dureaza mai mult sau mai putin, te avantajeaza mai mult sau mai putin, te oboseste sau te energizeaza. Pentru unele relatii, clepsidra e foarte alerta si totusi ele compun o baza solida a vietii tale. Pentru alte relatii, desi te insotesc toata viata, nu spun nimic despre cine esti sau cine ai fi vrut sa fii. Relatiile acestea sunt cromozomii fragili ai vietii noastre efemere.
Prin natura profesiei mele, pe de o parte ca psihoterapeut in devenire, pe de alta parte ca psiholog organizational, m-a preocupat mult in ultima vreme tema vulnerabilitatii in relatiile profesionale. Patrick Lencioni si Brene Brown, sunt 2 autori ce vorbesc despre faptul ca o relatie/echipa functionala are la baza increderea, iar increderea se construieste sine qua non prin ideea de transparenta, adica a-ti expune autentic si onest slabiciunile. Desigur, pentru a face posibil acest comportament de grup, leaderul grupului trebuie sa decida daca are suficient curaj a-si dezvalui calcaiul lui Achile. Daca decide ca nu are, atunci caruselul parodiei celebritatilor si conversatiilor despre vreme se perpetueaza de la o generatie la alta.
Sursa foto
In acelasi timp, in cultura asiatica, pentru care, recunosc am o pasiune, auto-disciplina si concentrarea pe dezvoltare continua, pe a indura, a invata din dureri sunt valori fundamentale. Un samurai indura si nu-si arata slabiciunile, indiferent de cat de greu ar fi.
Coborand in realitatea vietii cotidiene, observ ca majoritatea oamenilor parca-s nascuti in Japonia, in sensul ca impartasesc mai degraba viziunea ca a-ti arata vulnerabilitatile si a vorbi deschis despre ele este o nechibzuinta. Parca, cu totii au fost la cursul acela, la care, cu siguranta eu am lipsit in care se spunea “sa nu ai incredere in nimeni!”
In acelasi timp, cele mai unite echipe, in cele mai profunde relatii, oamenii ating stadiul in care mastile se lasa la intrare in hol si acolo incepe viata, cu adevarat, pentru ca acolo e despre piscul pe care vrem sa-l urcam impreuna si nu despre cum sa fac sa nu observi ca gresesc. Dansul in care te uiti la pasii mei cu scopul sa-mi corectezi tehnica e foarte diferit de dansul in care impreuna ne lasam condusi de ceva mai inalt decat noi doi. La fel cum, sunt momente cand e despre tehnica, sunt momente cand e despre a te lasa dus de val, dar totul e sa fie sincronizare. Sunt momente cand facem haz de noi insine si sunt momente cand intelegem ca-i cam grav insa vina nu apare niciodata in peisaj pentru ca te simi inteles si nimeni nu e mai presus decat nimeni.
Si-atunci, cu slabiciunile la vedere sau fara slabiciuni la vedere? Aceasta este intrebarea? Cand e momentul sa iti permiti sa te arati vulnerabil, sa-ti lasi mastile acasa prafuite intr-un ungher, sa iti relaxezi muschii si sa respiri in tempoul natural, insufletit ca poti sa cresti in acea relatie?A nu se intelege ca sustin un nudism total al relatiilor in care toata lumea striga in gura mare despre cat de gol e in afara sau inauntru. Ci sustin ca viata se-ntampla atunci cand esti conectat cu alte fiinte umane. Si sustin ca mastile impiedica conectarea.
Nu cred in reteta de a fi invincibilo-impecabil in viata profesionala si vulnerabil-insufletit in viata personala. Ajungem in cel mai bun caz la stadiul de “sa ai unde, sa ai cu ce, dar sa nu ai cu cine” sau sa scoti mitraliera si sa tragi ca te sufoci de-atata abtinere de la ceea ce esti de fapt. Petrecem 8-10 ore la serviciu; e mult prea mult sa-ti permiti sa alimentezi o masca ce nici macar nu ti se asorteaza cu ceea ce stiai ca esti cand te-ai uitat ultima oara in oglinda.
Eu zic in final ca si asiaticii si occidentalii au dreptate.
Merita sa lucrezi pe de o parte la vulnerabilitati, desi, cu cat lucrezi mai mult la ele, cu atat par mai mari si mai intense. Dar nu cred ca merita sa irosim zilele, evitand sa fim judecati, luptand sa fim acceptati, camuflandu-ne defectele si epatandu-ne trofeele. Ci merita sa oferim mai mult, sa iertam mai mult, sa avem curaj mai mult in a vorbi despre imperfectiunile noastre; si merita sa investim timp in a initia acele conversatii dificile pe care le-am tot amanat. Si, pasiunea vietii mele, merita investit timp in a explora “nespusul”. Intotdeauna e foarte important ceea ce aleg oamenii sa nu spuna intr-o relatie. Care e zona tabu?
Asadar, tabu ori ba, sa vorbim despre defectele noastre?sau sa le ascundem sub pres pana la urmatoarea statie in care stim sigur ca vom cobori din trenul relatiei?
Cum ar fi ca intr-o singura zi, sa inversam raportul?
Timpul pe care il investim in a vorbi despre defectele altora sa-l petrecem vorbind despre defectele proprii? Ar fi o zi in care s-ar sparge oglinzile.
Cum ar fi o saptamana in care focusul conversatiilor nu ar mai fi despre cat sunt alti oameni de defecti ci despre care, cum si ce sunt defectele mele?
Ar fi o saptamana in care noptile nu ne-ar mai fi asa senine, insa ar putea fi inceputul asumarii responsabilitatii acestei vieti. Ar putea fi declicul in care te decizi sa spargi tacerea si sa spui ceea ce ai vrut sa spui de-atata timp, ar putea fi insightul pentru un dans care e menit sa sa incheie, ar putea fi inspiratia pentru marea schimbare sau cazul sa te retragi sa-ti regandesti prioritatile.
Merita sa fii autentic in relatiile tale. Cum spunea cineva “daca nu esti dispus sa incerci, nimic din ceea ce este nu s-a intamplat inca”.
Si-apoi “se face tarziu in viata”!
