In sirul intamplarilor din acest an, a fost si intamplarea lenevirii in privinta scrisului pe acest blog. Mare intamplare, nu?pai este, caci pentru mine scrisul e ca aerul, hai nu, nici chiar asa! ca apa, sa zicem. Ok, ok. Ca merele!:)Ca sorcova!
Nu serios, acum! E vital sa aflu motivul acestei retrageri, in timp ce scriu acest ultim articol la capat de 2018. Permiteti-mi!
Pai sa vedem! De ce scriu, cand scriu? E usurarea aceea ca, sondand in adancimile mintii, si punand pe tapet apoi siruri de ganduri si imagini, stii ca nu esti singura/ul care gandeste sau simte asa. Apoi mai este si un exercitiu de organizare si categorisire a gandurilor. Precum curatenia de Craciun in casa mintii. Si bradul in cazul de fata e intrebarea “de ce n-am mai scris?”.
Prima incercare: anul acesta au venit niste intamplari mari cu presiunea unui kirov peste araturile mintii mele, iar o parte din procesorul meu s-a reconfigurat. Daca inainte vedeam lumea in puncte, acum, vad lumea partial fara puncte.
Asa, si?
Pai, mai exact, ceva iluzii au picat. S-au scuturat! ( Ce iluzii? Intram in detalii.) Iar anul acesta a fost despre umilinta, dar si despre luciditate. Despre a face distinctia intre important si detalii. Despre alegeri. 2 alegeri mari au fost in 2018 si altele mai mici.
A doua incercare. Apoi a fost lupta cu frica. O frica fidela, insurubata in suflet ce m-a insotit zi de zi. Erau ore cand incercam sa fac pact cu ea, sa o inteleg de ce s-a instalat acolo pe nepusa masa. Care era rostul ei?se-ngrijora pentru rostul meu?de ce se interpunea intre mine si scopurile mele? (Scrisul era unul dintre scopuri?) Nu mi-a raspuns, desigur. Insa a disparut asa, intr-o dimineata dupa ce staruisem in ruga si-am inteles poate mai bine soaptele stinse ale unor nevoi dosite in cotloanele mintii.
Si-a lasat loc linistii. Ca intr-o sala de bal, cand intamplarile anului s-au retras galant una cate una inspre trecut, mirosul incins de nervi intinsi s-a estompat ca alcoolul din pahare, reflectoarele colorate ale fricii s-au stins si magia noptii de bal s-a rispit intr-o baie de lumina solara acompaniata de o imbietoare tacere.
A treia incercare. Tacerea. Am inceput sa o explorez si sa o plac, inteleg mai mult. In tacere, am gasit adesea punti in care ma centrez pe mine insami, fara sa ma mai tulbur sa o impanez cu vorbe-n vant sau cu nevoi inchipuite.
A patra incercare. Familia. Mi-am reconcentrat fortele catre locul unde sunt oamenii pentru care ai cea mai mare responsabilitate sa fie uniti si sa colaboreze. E locul, unde inima mea bate in trei trupuri.
Tot ceea ce sunt, din toti rarunchii si balamalele mele, imi iau piticii pe sus si m-adun laolalta inspre telul mare, clar si rotund de a mentine flacara nestinsa a unui Acasa, sigur si luminos in amintirea adultilor de maine. Noi, oamenii avem nevoie, cu totii de acesta baza de siguranta cu doi stalpi din mama si tata, c-o casa cu dragoste, cu intelegere, buna oranduiala , disciplina si ferestrele deschise catre cunoastere si oameni faini si ciudati (cum imi plac mie). Sau cel putin, sa credem ca le vom dobandi candva. Si cu acest tel, intr-un fel, cred ca m-am intors si eu in sfarsit, Acasa.
De aceea n-am scris atat de mult. Am hoinarit mult in acest an, m-am impotmolit de cateva ori, m-am temut de cateva ori ca o sa-mi pierd directia, c-o sa-mi stropsesc genunchii si n-am sa mai ajung la liman.
N-am mai scris pentru ca am trait mai mult in acest an!Si cand traiesc altfel decat stiam, nu mai scriu, invat!
Dar Decembrie s-a instalat cu liniste, iertare si speranta regasirii.
Unii zic ca oamenii nu se schimba. Eu sunt de acord cu ideea ca schimbarile cele mai importante se intampla intr-o iubire mare sau cand devii strain intr-un taram strain, cum spunea Maturana. E ca si cand ai piciorul rupt si chiropracticianul ti-l pune la loc. Asa si cu schimbarea. In iubire si-n instrainare, baza de siguranta, pista ta de aterizare ti se pune la loc in 2 timpi si trei miscari, pana sa apuci sa-ti dai seama dar, desigur cu niscaiva durere in prealabil.
In 2018 am aflat, ca in instrainare fata de cineva, sau fata de un Acasa, esti nevoit sa iti cotrobai sufletul si mintea sa-ti gasesti o baza de siguranta, alta decat cea pe care ai avut-o pana atunci. Daca nu reusesti, cazi lent dar sigur!Si in cadere, se-ntampla un lucru paradoxal, incepi sa vezi ce conteaza, de fapt si cat de trecatoare sunt toate. In cadere, nu mai ai timp de iluzii, totul devine foarte clar. Si inca un paradox, cu cat de zbati mai mult sa reusesti sa gasesti un loc stabil, cu atat nu-l gasesti si te afunzi tot mai tare, ca-n nisipurile miscatoare.
Cel mai bine e sa te asezi, cu linistea unui copil obosit de imbulgareala, sa inspiri aerul rece, sa te-mpresori de albul nemarginit al zapezii, sa contempli dansul fulgilor poznasi sa-ntinzi bratele si sa stii ca prin zbaterea ta va ramane un contur de inger acolo unde ai fost si te-ai impacat cu tine.
Un contur de inger peste care vor ninge alti ani.
La multi ani!Si-un 2019 spre mai Acasa, trait si-nteles pe deplin!
Sursa foto: aici
mfw89v