Se-ntampla, chiar acum, cand e citit, o resuscitare pentru acest blog. Foile-i sunt ruginite. Balamalele scartaie. Vantul suiera prin widget-uri neterminate.
1 an de tacere. Pentru ca, poate, intr-un fel, vine un moment in viata aproape oricarui om, ca si-n viata aproape oricarui blog sa invete sa se aseze cuminte in banca cotidianului si sa reflecteze inghesuit pe unde poate. Pentru ca, uneori. e despre ascultarea linistii si invatarea tacerii.
La mine s-a asezat nevoia aceasta, in care, cumva am trecut parca de la profilul unui copac cu scorburi deschise la profilul unui cufar inchis aproape tipic ca o noapte necesara pentru a reinvata limbajul jovial si pragmatic al solutiilor si actiunii. Limbajul a ce? cum? cand? pana cand? la ce ora? fara prea multe de ce-uri si recapitulari de ABC-uri.
Intotdeauna am crezut ca ne definim prin fapte. Si, cum in viata se cam face tarziu, faptele raman inghetate in proiecte si-atunci am renuntat adesea la analize si sinteze si mi-am suflecat coatele, fara sa ma intreb prea mult ce distanta e intre rasarit si noapte.
Nu dinadins, in drum, pe bicicleta, ori pe bus sau in rastimp de asteptare, adesea, am invatat sa ma joc, ca pe-un covoras zburtor de cauciuc cu rationamente si emotii. Cu dorul si disciplina. Cu mirarea ca suntem inca si cat de prosti suntem ca uitam dar nu vom mai fi aici, in aceasta viata. Si, nu stiu de ce in momentele acestea de incantare cu efemerul strident in fundal imi vine imaginea Mihaelei Zmadu, cu ochii ei mari si insetati sa cunoasca si sa vrea sa fie. Si mi-e dor si mi-e ciuda!si-as lovi atunci ca un copil bosumflat care nu mai are prieten de joaca cu picioarele si pumnii in inima impietrita a intelepciunii nevazute.
Si-mi mai zic inca o data ce prosti mai suntem, noi oamenii cateodata!
Un coleg imi zicea ca asta cu a fi prezent e o platitudine. Acum nu stiu daca o sa pot s-o zic cum o simt, dar e foarte diferit sa fii atent la viata, la o privire, la o culoare, la un ton, la o grimasa, fata de a nu fi atent si a fi preocupat de o clipa care nu exista inca. Dale Carnegie vorbeste de a procesa viata in “compartimente etans” – cearta de ieri e in buzunarul stang, prezentarea de vineri e in buzunarul de la piept, iar intalnirea aceasta cu un om viu, e ACUM! si am in fata mea o prezenta intrupata pe care o remarc si ascult, si raspund.
Dimineata cand ies din bloc, avem un batranel nins de ani, “bun la toate”, tare sugubat si umil si-n timp ce matura frunzele sau da zapada, dupa caz, iti zambeste si -ti aduce aminte ca intre noi oamenii, e natural sa te confirmi cumva ca ESTI, prin simpla intentie de a dialoga natural despre frunze ori maturi.
Desigur ca au fost secvente de timp cand ravna de a rezolva nerezolvabilul sau inertia de a nu actiona inspre rezolvabil m-au coplesit atentionandu-ma cu durerea aceea tipica in omoplatul stang (niciodata n-am inteles de ce durerile aleg stanga sau dreapta dar stiu ca exista teoria aceea cu stanga materna si dreapta paterna). Dar exercitiul continuu de invatare a tacerii a dat roade. Pentru ca ascultand inveti de multe ori mai mult decat atunci cand vorbesti. Adnana, “politista mea de zambete” cum imi place sa-i spun pentru ca imi atrage atentia sa zambesc, imi spusese intr-o seara, in stilul ei pretios si intelept :
-“Mami, tu cred ca faci doar lucrurile utile, dar pe cele care te bucura, cand le faci?”
Pam!pam!asa e cand ai copii. Sadesti prin tot ceea ce faci, cum calci, cum te-asezi sau te iei cu viata-n piept. Ei au scanerul pornit non-stop! Le impregnezi viata prin pori, pompandu-le comportamente si atitudini. Copiii invata asa! nu prin discursuri!
Si-am tacut! si-am luat aminte!…oarecum!si asa cum m-a invatat scoala aceasta de psihoterapie sistemica, nu m-am precipitat sa caut inlantuiri cauzale ci m-am uitat la simptomul acesta al “facerii a numai ce trebuie” si al rostului lui in ansamblul familiei noastre si m-am lasat adesea in voia jocului sa pot invata sa inspir bucuria. L-am smotocit pe Lulu , m-am aplecat sa le gadil burticile ori m-am pus pe dans cu tatal lor, ori am imbiat-o pe mamaie la un Pacalici. De dragul lor. Si-al meu.
Noi adultii comitem adesea pacatul acesta al persistentei in treburi serioase de adult, dar uitam ca zambetul e incompatibil cu cearta asa cum durerea e incompatibila cu iertarea sau joaca cu problema.
Si mi-a placut tare mult intrebarea aceasta: ” Sa fie, oare, joaca la fel de respingatoare pentru problema ca usturoiul pentru vampir?”(Michael Searle)
Si, asa este, suntem de prea multe ori crispati, incrancenati sa rezolvam probleme mai mici sau mai mari de la negociat o chirie, schimbat job pana la o despartire, incat uitam ca problema aceea poarte un alt nume decat numele nostru si-atunci ne-am putea juca in relatia aceasta “care, pe care” oferindu-ne un pic mai mult spatiu pentru creativitate de a gandi o cale de iesire.
In timp ce te joci, poti savura intensitatea de a jongla cu interpretari diferite ale aceleiasi situatii sau poti muta piesele de puzzle dintr-o secventa de intamplari astfel incat sa-ti muti pozitia din care te uiti. Cand inveti flexibilitatea de a vedea “dansul” dintre oameni, inlantuirea dintre furie si plans ori dintre lene si rezilienta, ori intre naivitate si scepticism inveti pana la urma sa ierti si sa te ierti.
Si iertarea devine cel mai important lucru.
Dar toate, la randul lor. Mai intai tacerea. Apoi jocul. Si-apoi iertarea!
Sursa foto aici
