In asteptarea unui tren, pe peron, alaturi de oameni pe care nu i-ai cunoscut, cu bagajele in care ai strans strictul necesar, n-ai cum sa nu te imersezi implicit intr-un exercitiu de redefinire. Ca la un extemporal in care esti intrebat:
Hei! ia sa vedem, ce-am invatat pana aici? cate lectii restante avem?si cum putem improviza sa iasa o nota de trecere spre urmatoarea gara?
In asteptarea urmatorului tren, poti poposi alaturi de oameni care iti seamana mai mult sau mai putin. Oameni, de toate culorile, mai expresivi, mai taciturni, fiecare cu pasurile lor, cu fricile, amintirile si visele lor. Este cate un om care te poate imbia pe culoarul lui cu o forta de atractie pentru ca, nu stii cum, dar parca il cunosti dintotdeauna. Cate un astfel de om iti face sa para ca timpul se opreste in loc si parca ai mai ramane in aceasi gara inca un ceas, inca o zi sau poate inca zeci de ani.
Sau este cate un copac imbietor ce-ti imbie gandurile sa se imblanzeasca sub tamplele mangaiate de un vanticel cald si pur si simplu vrei sa fii acolo, nestingherit si senin.
Sau este cate o carte ce-ti astampara setea de a fi si nu mai conteaza cand, cum si cine mai este acolo.
Sau este cate o licoare. Este cate o tigara si stai tamp si privesti la voiosiile si ghidusiile lumii, sperand ca toate-s vechi si noua toate.
Sunt gari in care poate fi atat de multa lume si tu atat de scufundat in visul tau catre urmatorul tren incat gara sa ti se para goala ca o noapte fara luna. Atunci se intampla ca nu prea mai poti trai in prezent, iti incep stangaciile, nu te mai poti focusa sa-ti tii bagajele la indemana, nu mai stii unde ti-ai pus ustensilele si toate cele necesare sa fii. Asa de mult conteaza sa vezi ca nu esti singur si ca mai sunt acolo, pasageri asemeni tie, incat daca nu-i vezi si nu esti vazut, nici trenurile care vin si pleaca nu-ti mai spun nimic si nici directia nu iti mai este clara.
In orice caz, de cate ori cobori intr-o noua gara, e un ragaz sa te intrebi din nou cine esti, ce cauti, de ce ai coborat si cat o sa stai pana la urmatorul tren. Interesant e ca, fara sa ne dam seama bagajele se inmultesc pentru unii dintre noi ca niste poveri, pe masura ce adunam din cei pe care i-am intalnit bucati de vise si artefacte de iubire. Pentru altii, bagajele se imputineaza, pe masura ce calatoresc stiind ca tot ce este nevoie pentru calatorie se afla, de fapt inauntrul sau.
Pana la urma, pe masura ce trec anii, peisajele, oamenii, locurile devin tot mai la fel. Ce ramane demn de pastrat viu este felul acela in care copiii se uita cu fascinatie si curiozitate la un ciob de sticla oglindit de o raza de soare. Si amintirile acelor strangeri de mana.
Alergam, poposim, zambim, impartim din poveri, punem altora poveri pe umeri, ne strangem mainile, ne luam ramas bun si plecam asa cum am venit.
Singuri cu Dumnezeu.
Link imagine aici
