O poveste despre non-Covid

Am tot oscilat daca sa public sau nu povestea aceasta. Este despre ce se afla, de fapt, in spatele portilor spitalelor pe care scrie : AICI LUCREAZA EROII!

Stiu ca trebuie sa existe un ecou, ca si alti oameni trebuie sa inteleaga ce se intampla de fapt dincolo de manipularea mass media. Poate unii stiu deja. Poate altii nu au mai apucat sa strige, au murit urland in dureri cu zile pentru ca sistemul medical e blindat cu protocoale de beton si mascati ce te intampina la poarta spitalului ca niste zombie cu chip de oameni.

Asadar, toata povestea porneste de la ghinionul ca, mama de 83 de ani se imbolnaveste in perioada de pandemie Covid. Mama e insa tot mama, indiferent de varsta. Cand a plecat a 3 oara cu ambulanta uitandu-se parca pentru ultima oara la nepoti, am simtit ca a luat o data cu ea dragostea aia mare si senina cat pamantul!

Dar s-o iau de la inceput.

In urma cu doua saptamani, mama a tot inceput sa se trezeasca noaptea cu pusee de tensiune  si senzatie de sufocare. La inceput, i-am dat cate un captopril, am facut exercitii de respiratie, dar lucrurile se agravau-in special ca nu putea respira. Ajunsese sa nu mai poata face un pas fara sa oboseasca de parca alergase un maraton. Mi-aduc aminte ca la ultima plimbare in jurul blocului care a durat vreo juma de ora, am realizat ca mama are ceva grav si simteam ca tot in jur e plumburiu s-o stiu pe mama ca nu are aer. Prin urmare, ma hotarasc a doua zi dimineata, dupa inca o noapte cu treziri si exercitii de respiratie si chem salvarea. Eu, ca un elev constiincios, turui povestea si explic ce tratament ia si incerc sa-i ofer domnului de la salvare totate informatiile sa poata lua o decizie adecvata cazului. Ii ia o tensiune – care scazuse intre timp dupa ce ii dadusem eu 2 Captopril si Relaxirem (nu parea sa auda asta) si-l aud:

-“Mama dumitale se supara usor?se uita la stiri si se consuma, asa?

– Apai, se supara mai mult sau mai putin, dar daca va ganditi la atac de panica, nu e cazul, pentru ca dureaza de ceva zile treaba cu lipsa de aer, nu e cumva pulmonar sau cardiac?

-Nu e, doamna! Tensiunea e buna!Plamanii,i-am ascultat, is buni! Dati-i tratamentul care il aveti in continuare si fujiti de spitale ca-i bai in perioada asta. Sanatate!”

De-o parere, ne-am bucurat ca mieul la taiat. Am zis, ca o sti omu’ ce-o sti!Ca deh, unde poti suna mai sus de 112? Numai ca mama nu era bine. Noaptea, iarasi tensiune, iarasi lipsa de aer…Ma tot gandeam acum unde sa ma mai duc?A trecut weekendul acela dupa 01 mai si luni dimineata, in 04 mai, sun din nou la 112. Am invatat ulterior ca e foarte important cum redai povestea la telefon, ce ton ai, cat de sintetic sau nu sa redai simptomele, si, neaparat, ultrapromovate, daca se poate spune asa ceva. Deci, cred ca in scoala ar trebui sa se faca un curs despre cum vorbesti cand chemi salvarea. E ultraimportant! In functie de asta iti trimit pe salvare un medic sau o asistenta. In functie de asta iti vin in 15 minute sau iti vin in 2 ore.

Speech-ul cu care abordezi 112 e vital!

Vine salvarea. O doamna, o consulta, o intreaba proactiv, imi cere scrisori medicale, parca asculta mai atenta; Bonus! ii ia si o saturatie de oxigen: 60!

“- Doamna, de cand e mama dvs asa?

-Pai, zic, cam de o saptamana. De ce?observ eu privirea certatoare- cum de nu mi-a pasat atata timp de mama.

– Mama dvs nu primeste oxigen , trebuie urgent internata. De ce, numai acum ati chemat salvarea?”

….Blocaj! Primul…. Apoi imi amintesc ca eu, de fapt mai chemasem salvarea si mi s-a spus ca e de la suparare dar n-am priditit sa ma justific. Asa-s io, facuta din pufuleti si plastilina, cateodata.

“-Bun! O ducem cu noi!”

Ok. Incropesc un bagaj de spital si cu Laur mergem la UPU, unde vad in premiera elogiul cu “AICI LUCREAZA EROII”- ma si luau trepidatiile- zic, ce ocazie am sa iau parte  pe viu la cum se salveaza vieti! Intotdeauna am respectat personalul medical din UPU- au fost impecabili si foarte profesionisti, de cate ori mergeam cu copiii, cu cateva mici exceptii.

Spun la asistent ca am venit sa las bagajul pentru mama si il rog sa-mi spuna care e starea ei- imi zice sa astept ca acum se decid la ce spital sa o trimita. “Acum” a fost in jur de 2 ore, aflu in final ca o transporta cu ambulanta la Terapie Intensiva la Infectionase pentru ca are nevoie de terapie cu oxigen si ca are apa la plamani si la inima si ca va fi testata Covid, imi explica o doamna medic foarte amabila, implicata si cu suflet.  Inca si apuc seara sa vorbesc cu mama la telefon. Saraca era foarte fericita ca in sfarsit poate respira. A doua zi in schimb, a inceput calvarul. Prin telefon mi-am dat seama ca starea ei psihica se deteriorase vizibil- dar inca se tinea- mi-a spus doar ca o tin goala, dezbracata intr-o camera mica ca un cavou cu ferestrele deschise si moare de frig si nimeni nu vine sa o intrebe ceva. Toti se feresc de ea. Era suspecta COVID si fusese testata. Dupa 2 zile sun la sectia de infectioase si ma informeaza un medic scurt si cuprinzator ca mama e in stare ameliorata, nu mai are nevoie de  terapie intensiva, nu are Covid si a fost transportata cu salvarea la Pneumoftiziologie.

Deja ajunsa la Pneumo, dupa 2 zile de izolare si frig, chiar daca nu a primit patura pe ambulanta, mama era insufletita de gandul ca ajunge in sfarsit intr-un “spital normal” cu alti oameni cu care stai de vorba.

Cand a vazut, insa, ca e tot izolata si bate vantul prin saloane si la Pneumo, a inceput sa planga ca un copil mic sa o iau acasa, ca ea e bine si ca acum poate respira, dar ii e frica si e foarte speriata de la atata izolare. O sunam tot timpul, incercam sa ma asigur de la distanta prin asistente sau cu ea, ca isi ia medicamentele pe partea psihiatrica. Dupa o zi, au transferat-o la salon cu oameni, pentru ca, cel mai probabil au mai testat-o inca o data si li s-a confirmat ca nu are Covid. De aici cateva zile lucrurile s-au asezat, i-a fost scoasa apa de la plamani, insa ramanea problema cu hipertensiunea. Luni, 11 mai, mi-au externat-o si mi-au spus prin telefon ca mama e bine, plamanul e curat, apa nu se mai reface si ca, cel mai probabil cauza e cardiologica. Numai ca eu nu stiam de ce nu ma bucur. Aveam sa aflu ulterior. Luni la ora 1 a fost externata. Noaptea istoria s-a repetat- lipsa de aer, puseu de tensiune. In momentul acela am inceput sa imi pun prima data intrebari despre sistemul medical din orasul Cluj. Ceva din mine imi spunea ca nu are rost sa mai sun la 112 ca povestea se va repeta.

Am inceput sa iau la rand ambulantele private. Naivitate! Tot privatul s-a bagat cu capul in nisip in perioada asta. Revin la 112. Speech-ul cu mare inngrijorare. Nu ma cred ca e nevoie de ambulanta. Imi cer sa o dau pe mama la telefon. In final, vine in 2 ore o tentativa de ambulanta. Doamna o consulta, ii ia saturatia de oxigen- 80, ii ia tensiunea, ii face un forosemid in vena. Nu-i gasea vena. Era toata rupta pe maini de la perfuzii. Verdictul:

“-Trebuie sa o ducem inapoi de unde a fost externata!

-Pai, doamna doctor mi-a spus cand a externat-o ca pe partea de pneumo, e bine, ca toata povestea are cauza pe partea de cardio. Nu puteti sa o duceti la insitutul inimii?

-Nu! N-avem voie. Asa e protocolul! In mai putin de 24 de ore, trebuie dusa inapoi de unde a fost externata.

Intre timp o pornise si diareea. Am zis ca de la antibioticul din spital. Greseala!

Mama s-a uitat cu ochi mari si blanzi si m-a implorat sa nu o duc inapoi acolo de unde au chinuit-o, sa o las sa moara acasa. Eu am ingenucheat in fata ei si am strans-o tare, tare. M-a rugat atunci sa o las sa mai vada nepotii in somn si apoi a plecat plangand. Am ramas atunci ca un copil ce si-a abandonat mama, plangand din toti rarunchii si intelegand ca mama e constanta vietii. Cand mama se duce, parca se duce cu noi tot rostul pe pamant si toata mangaierea. Ramai asa ca un ciulin aspru si insetat de o dragoste care nu mai are izvor. La asta ma tot gandeam cand, dupa vreo 2 ore, la 4 dimineata, ma suna mama. Ea, de obicei nu prea stie sa sune. Am sarit ca arsa sa raspund. La celalalt capat, o voce stridenta, ce ma ia la per tu!

“-Sunt, doctorita X, de la Pneumo- de ce ai trimis-o inapoi la spital?eu ti-am spus cand am externat-o ca ea are o boala cronica, are o tensiune mai mult sau mai putin controlata- de aceea am schimbat schema un pic- da-i in continuare tratamentul si nu mai chema salvarea pentru un simplu puseu de tensiune, ai inteles?uite, are saturartie de oxigen 90!Singura problema este diareea! Pentru asta, nu ii mai dai antibiotic!Ii dai furazolidon! Am chemat salvarea si ti-o trimit acasa”

-Doamna doctor, dar care ar fi urmatorul pas?sa ma duc cu ea la cardiolog?

-Doamna draga, nu este o urgenta sa mergeti cu ea la cardiolog. Mergeti prin medicul de familie cu trimitere. In rest ii urmati schema de tratament si daca mai face tensiune ii dati un furosemid!Zbang!

Vine mama, ii dau un somnifer sa doarma si observ ca avea inca branula in mana. Al doilea semn care m-a pus pe ganduri. A doua zi, a dormit destul de mult, pana spre 2 ziua. Cand s-a trezit avea tensiune 22.9!

Am dat captopril 1 sub limba, masor tensiunea, nu scade, captopril 2, furosemid. Dupa o ora a scazut la 21. 8. Am inceput sa iau toate ambulantele private la rand. Am sunat la medicul de familie, la institutul inimii. Nimeni, nimic. Toate usile inchise. Am cautat medicii cardiologi pe care-i stiu in privat. Nici unul nu lucreaza in perioada aceasta la privat. Am luat la rand cabinetele private. Cea mai curand programare am obtinut-o pe vineri. Era marti. Intrebarea era ce fac cu ea pana vineri? Vorbind cu cumnata mea, asistenta medicala in Madrid, imi dadeaam seama ca tot trebuie sa sun la 112, dar ceva in mine ma oprea. Am sunat-o pe una dintre cele mai bune prietene pe care o stiam ca e genul de oameni care rezolva imposibilul. E omul acela, inger si poarta spre minuni. Ii spun ca am nevoie ca un cardiolog sa ii revizuiasca schema de tratament. Imi promite ca se gandeste si ca revine cu o solutie. Iar cand ea spune ca se gandeste, chiar o cred ca ceva luminite se aprind in reteaua ei de prieteni si apare scanteia.

“-Am vorbit cu o fosta colega de facultate, e medic cardiolog in Ungaria acum. Sun-o, explica-i cazul mamei tale si o sa te ajute.”

Zis si facut. In 10 minute aveam o noua schema de tratament pentru tensiune pe WhatsApp in baza discutiei si fiselor de externare. Cei de la Cardiomed, mi-au spus ca nu au disponibil cardiolog sa consulte urgent si nici sa prescrie tratament prin telefon ca e malpraxis. Logic. M-am gandit. Dar ce alta varianta am acum decat o noua schema de la un cardiolog din Ungaria chiar si pe nevazute. O parte din prieteni mi-au zis ca is nebuna de legat. Cum sa ii dau tratament asa dupa ureche! M-am dus la farmacie si am riscat! Am luat si un aparat de masurare a saturatiei de oxigen. Noaptea, am observat ca oxigenul scade la 70.

O alta prietena mi-a facilitat sa vorbesc cu un paramedic de la Smurd – sa ma invete la ce spital sa ma duc cu mama avand in vedere ca mi-au dat-o acasa cu problema nerezolvata. El a zis sa nu mai chemam salvarea ca acum sunt tot felul de protocoale. Toti au innebunit cu Covid. Sa merg cu masina persoanala la Institul inimii daca face tensiune. Prietena s-a oferit sa vina ea sa o ducem cu masina pe mama ca Laur sa stea cu copiii. Mama dormea tun de la medicamente. Tensiunea era buna. Oxigenul in schimb era 70-75. Ne-am tot consultat, parpalit, pana la urma am decis ca nu o ducem, ca poate nu ne-o primeste daca nu are tensiune.

A doua zi, o sun iarasi pe prietena care imi recomandase cardiologul si ii spun ca mama are nevoie de oxigen. Imi face legatura cu un domn care are o firma de aparate de oxigen. Domnul imi spune ca imi aduce acasa aparat de oxigen dar in baza unei recomandari de la medicul care a externat-o.

Asta insemna sa imi fac curaj sa o sun pe d-na de la Pneumo care mi-o expediase pe mama acasa cu branula in mana. Am sunat si i-am spus ca are saturatie 70 in somn si are nevoie de oxigen.

“-Eu nu va pot prescrie oxigen. Trebuie sa mergeti la cardiolog sa va prescrie oxigen. Eu nu am diagnostic care sa imi permita sa recomand oxigen la domiciliu!

-Doamna doctor, va rog sa intelegeti, cardiologul imi spune ca la pneumolog trebuie sa merg pentru recomandare de oxigen, spuneti-mi va rog unde sa merg in privat pentru asta sau daca fac rost de aparat cum sa-l folosesc. Mama se sufoca in somn. Nu pot sa o las asa!

-Va permiteti sa cumparati/inchriati un apparat de oxigen?

-Da, doamna, dau oricat numai sa fie bine!cum sa-l folosesc?

-Ii dati 2 l daca scade sub 90, 30 min si daca nu creste peste 90, ii dati 2 l jumate si mergeti in privat la Andreea Herescu ca ea are competente pe polisomnografie.”

Sun la privat. Nu gasesc pe nimeni disponibil mai repede de o saptamana. Sun la medicul de familile sa-mi dea o hartie cu recomandare aparat de oxigen si parafa. Trimit catre firma de oxigen. In cateva ore am primit aparatul acasa. Intre timp fusesem si la psihiatru sa ii schimb schema pe anxiolitice si sedative.

Cred ca fusese prima noapte in care mama a dormit ca un bebelus. Cu noua schema de tensiune facuta rost prin telefon. Cu oxigen. Cu Anxiar. Eu ma linistisem foarte mult ca o alta prietena, medic ATI a reusit sa imi faca un plan de investigatii clar: troida, cardiolog, pneumolog si mi-a confirmat ca nu ii strica sa aiba oxigen toata noaptea cu conditia sa o verific la 2 ore ca daca ajunge la 100 nu e bine.

Bun! A doua a zi am multumit Cerului pentru ca mi-a raspuns si mama era in sfarsit bine, in ciuda obstacolelor ce tin de medici plafonati sau discriminarilor legate de varsta. Eram profund recunoascatoare pentru toti oamenii care mi-au fost alaturi si s-au mobilizat sa ii dam de capat la problema asta a mamei. Am invatat ca e foarte util in situatii de criza sa-ti fie clar care este pasul urmator. Si-atunci stiam clar ca am un plan de investigatii pe care il urmam cu strictete in ciuda oboselii ca ma trezeam de cateva ori pe noapte. Bun. La tiroida, bifat, analize bune. La Cardiolog, bifat, inima puternica pentru varsta ei, schema de tratement de la medicul din Ungaria prin Watshapp, confirmata, deci se pare ca a fost ok sa-mi asum riscul. Ce urma? Un pneumolog bun cu competente in somnografie sa vedem daca nu face apnee in somn.

Numai ca, lucrurile nu pot fi numai complicate. E inimaginabil cat de imprevizibil e tot ce e legat de oameni. Fusese doar linistea de dinaintea furtunii. Pana aici, mi-am facut rost de oxigen, de schema noua de tensiune, chiar daca efectiv sistemul medical de stat nu i-a dat acces mamei la tratament. Eram cu un gust amar legat de medici, dar in acelasi timp recunoscatoare ca am prieteni ce ma sprijina cu adevarat. Noaptea de 19 spre 20 mai, la o saptamana dupa externarea de la pneumo, incep scaune diareice cu sange. Oxigen avem, tensiune buna este, dar ce facem cu diareea cu sange? Ma parpalesc, ma rasucesc, curat in baie, calmez, ma gandesc. Iau proba de scaun, sun la mai multe laboratoare din Cluj sa intreb daca recolteaza Clostridium. Aflu Synevo, fug intr-un suflet, stau la coada si in 2 ore aveam rezultatul. Clostridium pozitiv. Unde sa ma duc sa o consulte un infectionist? Spitalul de Boli Infectioase e deschis doar pentru Covid. O abordez  pe prietena medic- imi zice sa o iau sa o duc la Clujana. O abordez pe o alta buna prietena sa vina sa imi ia copii ca eu trebuie sa o duc pe mama la spital. Mama nu voia si pace sa o duc. Ma ruga sa o duc in privat. Ok, ma decid sa o imbarc si sa o duc la Regina Maria la spital. Acolo, asteptam, completam hartii in cortul de triaj. Vine verdictul:

“-Noi nu luam cazuri de infectii. Mergeti la Medicala 3.”

Chem taxiul iara, cu mama, fiarta saraca si inca cu vlaga dupa mine. Ma tot strofocam sa decid unde sa ii zic la taximetrist sa mergem- la Clujana sau la Medicala 3. Pana la urma am mers pe mana prietenei medic ATI-ist – la Clujana. Ajungem acolo, la primiri urgente iese o doamna blindata si imi raspunde sec:

“-Noi nu avem cum sa o primim. Mergeti inapoi la pneumo de unde a fost externata sa o trateze.

-Nu am cum sa o duc acolo ca mi-au trimis-o acasa nevindecata si cu Clostridium.

-Atunci sunati la medicul de familie sa va ajute.

-Am sunat dar am inteles ca e nevoie de internare in spital pentru asa ceva.

-Imi pare rau, nu pot sa va ajut.”

Chem taxi; prietena medic imi sugereaza sa sun la DSP. La DSP imi zic sa merg la Medicala 3. Ajung acolo cu mama. Acelasi scenariu. Iese un portar. Ma intreaba ce vreau. Vine un personaj mascat. In timp ce venea, ma rugam sa mi-o primeasca si daca nu, imi imaginez cum fac greva in fata spitalului. Verdictul:

“-Clostridium?aaaa. Grimasa grava. Stati sa merg sa vorbesc cu domnul doctor.

-Noi nu primim cazuri de infectii cu Clostridium. Este conventie intre spitale ca astfel de cazuri se directioneaza catre Spitalul CFR.

-Doamna, dar am sunat la DSP si m-au trimis aici. De ce dvs imi spuneti altfel si nu vreti sa mi-o primiti?

-Doamna, asta e protocolul!”

Cedez, plang.

In mintea mea se ciocneau 2 imagini contradictorii: eroii medici de la televizor, cazurile de Covid ce se perpelesc intr-o imagine, iar in fata mea o lugubra imagine cu spitale goale, cu personaje zombie care ies si te chestioneaza de parca vii la NASA in audienta, cand de fapt doar vii cu un pacient cacat pe el de la o bacterie luata din spital care a platit toata viata lui asigurare la stat si acum i se refuza dreptul de a primi tratament din simplul motiv ca exista protocoale de siguranta anti Covid. De fapt lupta anti Covid, e netratarea altor boli grave. Ma intreb unde au disparut statisticile despre decese despre alte cauze decat Covid in aceasta perioada?

In fine, mama imi zice sa renuntam, sa mergem acasa.

Eu, zic ca mai mergem la Spitalul CFR si gata! Ajungem acolo, acelasi scenariu: vine portarul, nu ne lasa sa intram prea mult, cheama pe cineva. Vine acel cineva, ne baga in cortul de triaj si vesnicul imbietor :

-Spuneti! Ce s-a intamplat?

– Domnule, nu mai stiu cum si cat sa vorbesc! Nu mai stiu!Ne trimit de la Ana la Caiafa!

-Doamna, eu sunt un simplu asistentt. Ce imi spuneti, eu transmit mai departe.

– Mama are Clostridium si a fost externata si insir toata povestea….

-Asteptati sa chem medicul de garda.

Asteptam, ne rugam….vine medicul. Ii spun, din nou povestea. Imi spune:

“-Pai unde e hartia de la medicala 3?

-Nu am nici o hartie. M-au trimis pur si simplu aici ca asa e conventia intre spitale. Plus am sunat la DSP si au zis ca daca nu ne primiti sa-i sun inapoi.

-A, dar acum vad! Are pneumonie atipica! asa scrie pe foaia de externare. Noi nu o putem primi! Daca ii contamineaza pe ceilalti bolnavi!!!??

-Doamna doctor, va rog, fiti rezonabila! La pneumo mi-au spus ca mama e bine pe partea de pneumo. Sa o duc la cardiolog. Si cardiogolul mi-a zis ca e bine si cu inima.

-Unde scrie in foile astea ca e bine pe partea de pneumo?

-Pai mi-a spus la telefon d-na doctor de pneumo- ca eu am trimis-o din nou cu ambulanta si mi-a dat-o a doua oara acasa ca nu are nimic pe partea de peumo.

-Si unde e foaia de externarea cand v-au dat-o inapoi acasa?

-Pai nu mi-a mai dat foaie si mi-au dat-o si cu branula in mana acasa!

-Nu stiu ce sa zic, trebuie sa ma duc sa vorbesc cu domnul conferentiar.

Asteptam, ne rugam. Mama se uita fix si gol la un stejar umbros din curtea spitalului. Se resemnase.

“-Bun, haideti, o internam. Buletin, card de sanatate…

Usurare si inca multe griji. Dar, decoamdata, e un soi de mica victorie.

Asta este povestea cu lupta acerba de a accesa un medic uman, disponibil, deschis sa asculte. Exista si asemenea medici. Si, poate ca la inceput toti au fost. Mi-aduc aminte ca le vedeam pe studentele la medicina din camin, cu ce sarg invatau sa devina vindecatori de oameni! Cred ca multe dintre ele nu aveau nici cea mai mica idee despre ce aveau sa devina, asa cum medicii aceia gardieni ce ieseau ca niste zombie in fata noastra privindu-ne ca pe niste cersetori nu aveau idee de cata durere e in inimile celor ce bat la portile spitalelor in aceasta perioada si mor cu zile acasa.

Nu stiu ce va fi cu mama… dar stiu ca sunt aici in camera asta goala acum pe care i-am amenajat-o cu aparat de oxigen, si nu o sa ma pot ierta daca o pierd si n-am facut de ajuns sau n-am decis cum trebuie. 

Socul de a fi respins de cei ce ar trebui sa vindece oameni, e atat de macabru, ca parca am senzatia ca nimic din ce stiam nu mai e real.  Nu stiu ce va fi cu mama. Nu stiu ce va fi cu responsabiliatea mea de a ma asigura ca acolo in sistem fac tot ce pot sa o salveze. Dar stiu ca am o responsabilitate ca fiica, ca psihoterapeut sistemic sa fac ceva, cat de putin, sa previn alte morti timpurii prin nepasarea unui sistem extrem de rigid, birocratic si extrem de putin uman.

Please follow and like us:
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *