De obicei nu mai e timp azi pentru reflecții și uitat în urmă sau de sus, sau din lateral la treaba aceasta abstractă pe care o numim viață. Pentru că așa am apucat să ne rulăm zilele, săptămânile, anii pe-un meniu contrafăcut de job, ședințe întrerupte sau nu de curieri zeloși, zâmbete perpelindu-se printre farfurii la un prânz rapid cu cei dragi, Netflix și-un somn second-hand ca să nu ne mai gândim prea mult la ”de ce facem ceea ce facem?”.
La tot pasul suntem invadați de modele, articole, cărți, programe de cum să ne ducem viața, cum să ne conectăm autentic și să ne reparentizăm, oblojindu-ne răni reale ori imaginare. Cei singuri, au o varietate de tool-uri să se uite înspre cine ar fi compatibil pentru o seară de Revelion, ori o săptămână, ori o viață poate. Cei activi, au multiple opțiuni să se angreneze în programe sportive, maratoane virtuale ori montane. Umanitarii, pot printr-un simplu formular să se înscrie în programe de voluntariat și să dea o mână de ajutor celor suferinzi. Suntem invitați la un click distanță, ori 10 cenți să învățam cum să măncăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să uităm, să iubim, să trăim. Viața cumpărată la gramaj la tonomatul de pe net.
Atât de largă e oferta de a-ți duce viața în infinite versiuni încât nu ai cum să dai greș. Nu ai cum să te plângi!Ai atâtea opțiuni!Atâta posibilitate de a învăța să fii! Atâta presiune de a viețui optim, funcțional, eficient, în siguranță, calitativ, fiabil…..Atât de simplu!Mai simplu și comod ca niciodată, vorba aia să te ajuți singur să fii fericit!
Și totuși. Tocmai de aceea. Tocmai de-atâta explozie de rețete de fericire se-ntâmplă să nu ne reușaescă. Cu toată paleta de soluții la îndemână, pare că viața e ca o pregătire continuă pentru o reprezentație care nu va avea loc niciodată, cum zicea cineva. Și în această pregătire, chibzuință, disciplină începe să se subțieze spontaneitatea, jocul.
În ipostaza tinereții, am tot încercat să muncim la a deveni mai de vază, mai cu statut, mai cu ceva bani să ne permitem să ….ce se face acum- să fii în rând cu lumea, că dacă nu, te simți marginalizat și altfel decât se acceptă să fii.
În munca asta, însă adesea, poate am pierdut din joc și înțelepciune. Am pierdut, puțin câte puțin din noi.
Cum zice Blaga:
” Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
La mine, se-apropie 40 de ani. Și e ca la examenul materiei, numită înțelepciune! Spășiți, cu ghiozdanul burdușit de lecții neterminate, iubiri neîncheiatae și prietenii dosite în clipe pripite, ne uităm în oglindă și sperăm că la finalul celor 40 ani, mai avem șansa sa recuperăm din ce n-am înțeles că este viața. Și, copilul vulnerabil din noi are oroare de înțelepciune, pentru că el își strigă înfundat în excesele și dependențele noastre nevoia de a fi mângâiat, înțeles, auzit. Și, fără să știm, ne auto-pedepsim să ne înțelepțim cu forța interogându-ne exigent pentru neîndeplinirea rezoluțiilor de a nu mânca, fuma, cumpăra, muncind și mai mult că poate așa ne ispășim păcatul de a fi același copil singaratec la 40 ani.
Dacă ar fi să mă întreb ce am învățat că e important să schimb la mine continuu, este să ascult! Da, să ascult! Noi, oamenii nu ne auzim între noi, nu ne auzim de prea multe gânduri, orgolii și etichete închise. Suntem atât de încuiați în noi!atât de ferecați în programele noastre imaginare de a fi protejați de respingeri și abandon, încât toata ziua maiestrim la surogate de replici care să ne facă să părem că suntem acolo, prezenți și prieteni.
De fapt, nu aud suficient ce îmi oferă din lumea lui celălalt. Și fiecare cuvânt neauzit, bucată de gând însuflețit abandonat prin ignorare e invitație la construirea unei lumi schizoide, insipide.
Nu știu dacă voi recupera din cum n-am știut să-mi port iubirile, dar dacă ar fi să-mi propun ceva de la 40 de ani încolo ar fi să învăț să aud. Să observ și să fiu acolo, în momentul prezent când cineva tace cu mine, când cineva reflectează, râde, gândește, se emoționează, iubește împreună cu mine.
Însoțirea aceasta cu un alt om în a te lăsa fascinat de deliciile vieții e noua mea înțelepciune. Spontaneitatea și fiorul de a te angrena împreună cu altcineva în mici năzuințe e noul meu joc.
Și, poate cel mai dificil, stăruința de a auzi ceea ce e diferit și stărui să înțelegi, accepți și să ….da, e destul de dureros și de clar! Ceea ce este atât de diferit de ceea ce știu și gândesc mă întristează și mă îndepărtează de oameni!O și atât de multe lucruri, obiceiuri, tendințe și gânduri sunt între mine și ceilalți oameni, uneori!Recunosc!Ca, uneori, mă-ntreb ce fac în timp ce ceilalți fac cu totul și cu totul altceva decât mi-ar veni mie să fac! Și când simt această îndepărtare de oameni, se face frig și ceață. Frigul aceala de a nu innebuni de durerea de a nu ști cine ești de fapt. Apoi, reapar conversații familiare, câte-un gând răzleț care îți întoarce sufletul acasă printre ”ai tăi” și lentilele se reglează și te-ntorci într-un registru de trăiri rezonabil.
Pendulările acestea între culmile bucuriei jocului și vascoasa angoasă de a fi altfel și deci, singur sunt ceea ce se cheamă fluxul și refluxul vieții.
În final cred că cu tărie că viața respiră în momentele de sincronizare autentică cu un altul: râsul zgomotos la un pahar de vorbă cu prietenii, fascinația de a gusta orice formă de artă (film, tablou, muzică) cu altcineva, adrenalina unui joc cu adversari pe măsură sau orice altă formă de intimitate autentică în care aceeși semnificație e trăită la unison cu altcineva.
Scriind, îmi dau seama că totuși acest 40 ani, n-o fi chiar așa de riguros în înțelepciune cum pare! cred că la graniță va trece neobservat și copilul neastâmpărat din mine cu pașaport de adult în curs de împlinire!
