Maturana zice că noi oamenii ne putem schimba în 3 situații: prin iubire, prin înstrăinare sau prin însingurare.
Reflectând la poveștile de cuplu din cabinet, precum și la experiențele cuplurilor din peisajul cotidian îmi dau seama că într-un fel căsnicia presupune expunerea celor doi parterneri la toate aceste 3 condiții/etape: iubire, înstrăinare, însingurare iar ciclul se reia uneori sau se frânge brusc într- una din ultimele două etape.
Cumva, încercând să-mi dau un răspuns la întrebarea clasică- ce anume menține o stare de armonie în cuplu până la urmă, îmi dau seama că unul din posibilele răspunsuri este tocmai toleranța la propriile bulversări și spaime vis-a-vis de preschimbarea celuilalt din lada cea frumoasă cu nestemate în lada cu balauri colcaind înauntru ca-n poveste. Toleranța de a a mai acorda un răgaz de dragul vremurilor paradisiace apuse când celălalt de lângă tine e străin printr-o vorbă aruncată sau un gest necugetat.
Apoi, mai cred că poate trăinicia unui cuplu e făurită din răbdarea de a fi singur uneori cu trăirile tale, cu demonii tăi, fără să intri pe modul de a pretinde să fii înțeles, iubit, mângâiat când lumea ți se clatină și cerul îți pică în cap. Când crezi că nimeni nu-i dator nimănui cu nimic. Și ceea ce simți, chiar dacă-i furie oarbă ori singurătate amară nu e responsabilitatea celuilalt oricâte uși ți-a trântit în nas sau oricâte priviri opace nu ți-au oglindit chemările de ajutor.
Dar mai cred că trăininica aceasta în cuplu e de cel puțin 2 feluri- una de dragul tău și una de dragul altora. Când e de dragul tău, e de premiat la premiile cuplurilor din ce in ce mai rare pe planetă- cele durabile, echilibrate și armonioase ce au avut șansa să, să ce?
- să își ofere sprijin autentic când unul dintre ei stătea să se prăbușească
- să se regăsească după fiecare călătorie, explorare în forma unui ”acasă”
- să își ofere șansa de a evolua, chiar dacă asincron, creându-și experiențe noi, acceptându-se ca ființe autonome
- să simtă nevoia să îi împărtășescă celuilalt evenimentele semnificative pentru că știi că doar el/ea poate ști la ce te referi
- să râdă, să se lase fascinați de același tip de bancuri, muzică și tot ce e frumos pe lume
- să aibă tolba plină de amintiri pitorești pentru că atunci când amintirile frumoase se degradează e primul semn că trăinicia în cuplu nu mai este de dragul tău, e pentru că așa e bine pentru alții
Unii dintre noi, mulți, abandonăm lupta de a mai repara ori coase răni ce nici nu apucă se se cicatrizeze că iară sunt zgândărite de certuri interminabile și tăceri pâcloase.
Aceste răni- că-s frici de abandon, de respingeri, de ignorare, de dizolvare a identității, de irosire a vieții, sunt din păcate așa de adânc înrădăcinate la mulți dintre noi, încât te miri, cum de mai suntem în stare să deschidem fereastra spre o nouă zi, fără să dăm bir cu fugiții de la îndatoririle zilnice. Și ca într-un ring de box, aceste frici sunt camuflate de arme de luptă de tot felul: jigniri, ironii, dispreț, cicălire, gelozie, supremație, umilire, îmbufnare.
Și mai nimeni, afară de sfinți nu poate răspunde la jignire cu blândețe, răbdare, mângăiere, aplecare spre a înțelege pentru că, fiecare avem un călcâi a lui Achile. Pentru că e ego-ul, e propria demnitate zicem noi, ori forța aceea ce-ți dictează să nu te lași călcat în picioare.
Casnicia e complicată pentru că cere răspunsuri la întrebari extrem de complexe în momente extrem de critice:
- ce e diferit în a nu te lăsa călcat în picioare și a pune limite atunci când simți că valori importante sunt amenințate de faptele celuilalt?foarte probabil e vorba de a fi sau nu afectat sentimentul propriei identități- cine devin dacă accept sau nu acest lucru?
- ce e reparabil și ce nu?
- cât am crescut sau nu împreună?
- ce-am parcurs ca și obstacole importante?
- ce-avem de oferit comunității noi ca și cuplu?
- cine vom fi peste ani, când neputințele trupești se adaugă?
Alături de creșterea copiilor, conviețuirea în cuplu reprezintă clar o sursă foarte importantă de auto- educație, de modelare a propriei identități. Însă de prea multe ori, inerția de a rămâne ceea ce suntem este mult prea puternică în comparație cu necesitatea schimbării pentru a te sincroniza cu ritmul dezvoltării celuilalt.
Și-atunci, coborâm adesea prea devreme dintr-un tren ce ne-ar fi putut duce înspre destinația potrivită pentru că inerția de a fi noi cu obiceiurile și tabieturile noastre e foarte puternică.
Sau, dimpotrivă continuăm să rămânem în trenul greșit pentru că nu avem curajul să ne confruntăm cu propriile iluzii ce ne-au rănit și zdrobit de realitate însă rămânem in filmul sacrificiului până la capăt.
Apropos, de toleranța la însingurare, înstrăinare și sculptare prin iubire:
” O căsnicie bună este aceea în care fiecare îi încredințează celuilalt rolul de paznic al solitudinii sale. Odată ce este acceptată realitatea ca până și între ființele omenești cele mai apropiate continuă să existe distanțe infinite, poate înflori o conviețuire doar dacă cei doi izbutesc să iubească depărtarea dintre ei, care îi îngăduie fiecăruia să-l vadă pe celălalt integral și profilat pe un orizont vast ”( Rainer Maria Rilke)
j6ef4q