floungureanu's blog

A fost odata un diriginte de clasa de liceu, domnul Anghene il chema; un dascal al vremurilor apuse, conservator si dogmatic cu initiative pe cat de atipice, pe-atat de ingenioase in felul lor. Una dintre ele era sa investigheze la vremea aceea care din elevii/elevele de la clasele de pedagogic sunt fii/fiice de “tarani puri”.
Ce fel de om ar fi interesat de asa cercetare? care-i cea mai raspandita perceptie despre “a fi de la tara”?in plus, toata lumea vrea sa plece de la tara, la oras, nu? din oras in alta tara mai la vest, si-apoi mai la nord si apoi, hop, inapoi, acasa, feriti de vacarmul corporatiilor.  Acesta e cursul firesc, nu? sa-ti doresti, ironic, sa revii la viata simpla cu ulite, copaci, porumbi si hrana bio dupa ce-ai nazuit sa cuceresti zgarie-norii, case ultraautomatizate si vieti supracontrolate prin to do list-uri sofisticate.

Ma uit din nou, in sus la titlu ca inspre soarele de se ridica hat-sus, ca pe vremea cand eram la prasila si incercam sa ghicim cat o fi ceasul ca ne ghiortaioau matele de foame iar mancarea era departe la capat de hotar iar snakcs-uri sau tonomate nu erau pe-atunci. Ma uit la titlu si n-am cum sa nu ma intreb: ce fac eu aici, acum, de fapt?ma gandesc la alte “bloggerite”- cele care scriu despre moda, despre locatii turistice, despre stil si imagine si n-am cum sa nu ma intreb cu atat mai mult, ca nea Gogu cand ma zarea ziua-n amiaza mare pe piatra de la colt: “Ce faci, Florentino? soarele-i sus si tu staaai si nu faci nimica! ma-ta stie?”

Eram omul de la tara, get-beget, autentic din clasa aceea de 30 de fete aspirante la profesia de invatator-educator. Ce-o fi fost in mintea acestui profesor?Un copil de taran, cutezator sa razbata inspre lumi mai erudite. Si nu mi-a fost calauza in tot acest timp decat dragostea de carte. Viata mea poate fi caricaturizata intr-o metafora a fugii de sapa cu faclia cartilor in maini. Cand a intrat mama intr-o toamna pe nestiute in clasa mea de liceu cu mainile negre de struguri, dirigintele ne-a prezentat-o ca pe-o “stimabila doamna ce intra in scoala ca intr-o catedrala”. De la ea am preluat iubirea de carte, pasiunea de a intelege oamenii.

La 20 ani distanta, ma uit in jur si miroase a verde crud, de la copacii din fata ferestrei larg deschise, imi cobor in suflet si imi simt bataile inimii ce treapada a-ncantare la gandul ca in cateva minute imi voi incolaci bratele copiilor mei somnorosi si savurosi. Trebuie sa fii nebun sa nu fii coplesit de atata frumusete-n jur si recunostinta inauntru!

Aseara, stateam pe banca-n parculetul nostru si citeam, si mai dadeam o geana inspre copii. Ei  se catarau in copaci. Si era asa o lumina de iti venea sa intelegi totul sau sa nu intelegi nimic si sa taci de atata verde, calm si acasa!

Apare cateodata sentimentul de :”unde in alta parte, as fi putut fi, daca nu aici?”

Cum sa nu continui sa alerg, sa citesc, sa scriu, sa iubesc si sa ma rog?

Sa continui, da, zic la 2 luni dupa ce am scris randurile de mai sus. Insa se cere ceva mai cu aplomb. Mai cu disciplina. Filosofie, filosofie, recunostinta, recunostinta dar se cer scrise-n cale niste pietre de hotar intre practic si teoretic.

O piatra de hotar incepe cu “sunt un om de la tara” care a indraznit sa …

Sa ce?

Aici se cere imperativ o continuare de drum;  ca un traseu marcat cu alb si rosu pe-un povarnis, pe-o panta-n sus si-o cale lunga, lina si iar un povarnis si tot asa pana-ntr-o alta piatra de hotar.

Un om aleraga 100 km, s-a mai scris o carte buna, s-a proiectat arhitectura unei catedrale, s-a negociat o fuziune de organizatii, oamenii se misca spre pietre de hotar intre teoretic si practic.

De cata disciplina e nevoie pentr-un om de la tara sa-si implineasca visul?

Glasul lui nea Gogu imi rasuna parca-n tarziu de gand si ma-ndeamna la fapte: “Ce faci, Florentino? soarele-i suuuuus si tu staaai si nu faci nimica!

Ma-ta, stie?”

Sursa foto 1, sursa foto 2

Se-aprind stingher felinarele pe-alei

Greierii rasar strengari in rapsodii

E-atat de vara! si-atat de seara!

Incat m-aplec sa-mi acord vioara de dulci amintiri

Si-mi cad pe rand sperantele-n suflet c-ai sa ma stii.

E aici o banca-n parc adapostita de-un copac

Cuminte, scrijelita de doruri insutite

Si-mi rascoleste-n fosnetul frunzisului din amintire

Ca doar Sanzienele mai pot canta un vis senine.

Oamenii isi poarta pasii pe-alei grabiti

Aprind veiozele, se-nchina zaboviti

Raman tintita aici pe banca, insula-n efemer

Sa-i tin de urat, sa-i oblojesc framantarile

Sa-i descifrez suspinele scrijelite pe rand de fosti indragostiti

Si-mi aplec urechile sa prind o soapta care-ncepe cu T si parca se termina cu C

Dar umbrele noptii nu ma-ndeamna s-o deslusesc.

Adie insa-n secolele din copaci asa o boare

Ce-mi contureaza un cifru mult mai viu

Despre ce dureaza si ce trece-n oameni.

Si la hotarul dintre efemer si umbra lor blajina

Ma-ncarc cu a lor noapte, verde si lumina

Si-mi zic c-am sa ma bucur si-n dureri

Ca e lumesc sa te desfeti si sa disperi

Si, uite!ruga crengilor batrane, se unduie a vis

Cu o blandete cristalina

Ca toate soaptele se pierd

Si intrebarile se sting

Caci intre T si C e vis si liniste deplina!

Sursa foto: aici

Jocul de-a Nadia Comaneci, cu coronite din iarba, juriu si podium improvizate toate acolo pe loc in curtea scolii, e cea mai frumoasa amintire din copilarie. Is si altele, gen poeziile lui tzazta Maritza, jocul cu saniile, caii la fuga, dar jocul asta de-a Nadia Comaneci ma umple de energie si speranta numai cand ma gandesc la el.

In curtea scolii, toata vara ne oteleam muschii dandu-ne de-a berbeleacul, facand sfoara, roata tiganului, podul din aruncare, lumanarea, statul in cap, statul in maini, spagatul si piesa de rezistenta era : “rombo-flip-salt”-sau asta era denumirea pe care mi-o amintesc. Eram 3 “gimnaste” locale si 3 din Bucuresti si Brasov. Cea din Brasov, Jeni practica gimnastica intr-o sala profesionista si ne etala cu gratie figurile noi, in mare imposibil de imitat. Ea era asul “lotului” nostru improvizat in curtea scolii unde vara mai pasteau si vacile si gastele. Ne fabrcam coronite din iarba si flori de camp si ne jurizam si ne acorda note asa cum vedeam si noi la televizor.

Nici n-as fi indraznit macar sa sper sa ma dea ai mei la o sala adevarata de gimnastica- era un vis imposibil ca multe alte nazuinte. Insa nu eram nemultumita, dimpotriva, de-abia asteptam sa vina vara, sa vina fetele de la Brasov si Bucuresti sa ne recompunem gasca de gimnaste. Si nu imi amintesc ca ai mei sa-mi fi zis vreodata “bravo” sau sa aiba vreo idee vaga despre ce fac eu toata ziulica in curtea scolii. Nici un fel de recompensa din exterior- aprecieri, medalii etc, nu, doar ravna de a ma perfectiona vazandu-le pe cele ce erau maestre deja plus bucuria in sine de a fi impreuna cu fetele si a exersa miscarile. Si nici vorba de plictiseala!

Nu mai stiu, cum si de ce s-a terminat. Cert e ca si acum ma surprind prin parcuri facand o roata a tiganului sau pod din aruncare.

Ma uit azi, la copiii nostri care cer telefon, tableta, papusi si transformeri cu denumiri vehiculate la desene animate. Azi lumea e dominata de mall-uri. Zgomotul de fundal, culorile stridente, varietatea infinita de sortimente de acadele, baloane, lego-uri, dulciuiri etalata dinadins in locuri unde te grabesti sa platesti fara sa urli de disperare. Ma uit la dulapurile din casa burdusite cu mostre reprezentative din toate exponatele din mall stimulate de reclame la televizor si simt ca is incapabila sa furnizez ceea ce conteaza cu adevarat pentru copiii nostri. Mall-ul, grupul de la scoala, reclamele la televizor, toate vin buluc si-mi striga :”cumpara!cumpara!”

Dai 100 lei pe o papusa, e expusa la joaca 2 ore, apoi n-o mai vezi, ea e exilata alaturi de alte papusi sechestrate pe veci in dulapuri. De ce mai cumparam? pentru ca ma mint ca asa e trendul, ca poate se bucura, ca au si altii,  sa aiba ce n-am avut eu, sa fie liniste in casa. Dar nu e! nici pe departe! Am ajuns sa cred ca sunt dependenta de cumparat jucarii. E ca si cand sper ca va veni un moment in care toate jucariile vor fi eliberate pe covor si se vor armoniza impreuna intr-o mare reprezentatie de teatru gratie imaginatiei copiilor mei.

Dar aceasta reprezentatie a jucariilor intarzie sa apara;si-atunci ele aterizeaza pe rand in saci si cutii de carton destinate copiilor cu mai putine posibilitati, atunci cand obtinem induplecare de la gardienii sefi ai dulapurilor: ” nuuu, nu da broscuta, ca ma mai joc cu ea! e broscuta mea!”

Salvarea insa e parcul. Parcul nostru generos in copaci si zone de strengareala si hoinarit in gasca. Acolo se recompune parte din bucuria jocului de-a Nadia Comaneci: se rostogolesc in iarba, se catara in copaci, se joaca de-a v-ati ascunselea. Si ma gandesc ca e totusi un echilibru intre calculator si copaci.

Si totusi, ai nostri copii sunt insotiti, in aceste parcuri de catre noi parintii. Ca deh, pericolele, pandesc la tot pasul! E absolut sanatos si de inteles pana la o varsta. Intrebarea este, pana la ce varsta, joaca lor trebuie insotita de parinti?

Cat de autonomi vor deveni acesti copii supravegheati de catre noi, cu cele mai bune intentii, desigur: cum se joaca, cu cine se joaca, de ce se joaca, ce gandestie, ce simte, ce-a mancat, ce-a baut etc?

Prieteniile lor, cat de autentice vor fi?atat timp cat intalnirile, conversatiile se intampla prin stricta observatie a parintilor.

Pasiunile lor, cat de mult mai pot respira printre ore de germana, innot, dans, taiwando si sah ori baschet?

Cum vor face ei fata lumii acesteia diverse, vietii in sine cu urcusuri si coborasuri, atata timp cat noi parintii selectam mai toate zonele vietii lor: cu colegi anume, cu o invatoare anume, cu un coleg/a de banca anume, evitand “anormalul”, eliminand ce ni se pare noua ca ne nu seamana cu asteptarile noastre despre viata perfecta a unui copil perfect.

Suntem o generatie de parinti excesiv de preocupati de fericirea copiilor nostri. Atat de preocupati, ca nu mai stim cine suntem si nu mai avem alte scopuri. Si cu cat ii coplesim mai tare cu dorintele noastre neimplinite si proiectate asupra lor, cu atat ei sunt mai nefericiti. Noi fugim de noi inspre ei, iar ei se grabesc sa ne umple golurile sau fug si ei la randul lor de noi, inspre tableta si telefon.

Suntem o generatie de parinti care le stim pe toate si ne guduram ca niste “mici zei” pe langa medici si cadre didactice, ca noi stim mai bine. Stim de toate- de la tabloul clinic al unei boli pana la cea mai adecvat metoda didactica de predare a abecedarului.

Se cere un pic de umilinta si retragere.

Haideti sa lasam copiii sa se imprieteneasca natural, sa joace o leapsa, sa se porecleasca chiar, sa primasca sarcini, sa se autoregleze natural in gasca lor pe care n-or sa o uite niciodata, pentru ca acolo si-au construit ei o lume in miniatura cu oameni de multe soiuri.

Vine vacanta! As vrea sa li se infiripe o gasca cu care sa rada si sa aiba secretele lor de pici; sa faca nazbatii, sa fie copiii asa cum orice copil isi doreste de la natura si sa nu ia nimic in serios decat iubirea noastra pentru ei.

Sursa foto: aici

Jobul meu imi ofera multe privilegii. De la cafea, fructe si masaj pana la provocari intelectuale de toate culorile. Insa unul dintre cele mai importante privlegii este acela de a intalni oameni, in fiecare zi cel putin 5.

Uneori, rar, intalnesc cate un om la care reflectez zile in sir, cand alerg, cand spal vase, cand ma trezesc. Numai cei pasionati de oameni pot intelege asta. Ceilalti, cu siguranta vor intelege eronat ce vreau sa spun. Sunt astfel de oameni, care se comporta, vorbesc, privesc si traiesc intalnirea aceea cu tine intr-un fel pe care nu ai cum sa-l uiti. Lasa urme. Lasa ecouri. Ii dai replici in gand la intrebari pe care ti le-a adresat atunci si care erau atat de profunde incat te-au socat. E atat de intens ce se petrece in acea ora ca n-ai cum sa mai fii la fel. E transformare dupa intalnirea aceea. Si e doar un strain, la urma urmei. Dar ce strain!

Dialogul fascinant e o arta, probabil si cine-l stapaneste, stapaneste lumea, cred. E un joc intelectual in care orice spui, are un reverbatie in celalalta ce se intoarce inapoi insutit si cu o valoare extraordinara ca replica la ceea ce tocmai ai spus. Oamenii acestia te scot de pe pilot automat. Te scot din matca corporatistului ce are replicile la el. Cand a plecat, am dat mana, spunand:

-Mi-a parut bine!, zic eu sec, incomplet.

-De ce?, vine scurt bumerangul replicii cu curiozitate de copil.

Ieri a fost o astfel de zi si un astfel de om.

Am coborat cu felinarul

In jos era ceata, in sus era intuneric

Mi-am infipt unghiile-n mine sa nu cad pe scara

Eram infrigurata cu fiecare treapta

Am asteptat sa se faca ziua sa urc inapoi

Dar deseara ori maine dimineata ma voi intoarce

Acolo unde nu imi prea place

Dar nu am alta sansa sa ma cunosc

Si daca nu ma cunsoc, peretii se surpa

Si simt ca ma prabusesc pe interior

Ar ramane afara doar ferestrele cascate a zambet

Fara dragoste, fara dorinte, doar urcat si coborat

Dinauntru in afara si-atat.

In general alerg singura. Cu castile infundate in urechi, cu peripetiile de peste zi derulandu-se prin rasnita mintii, cobor in mine, ca sa zic asa si astept cu nerabdare euforia ce se instaleaza ca si dupa o dusca zdravana de alcool, atat doar ca alerg pe gratis si organele mele interne raman intacte, cel mult zgaltaite in cadenta pasilor.

Sa fie vreun an de cand imi rasarise in minte, curiozitatea de a alerga cu cineva. Dupa mai multe tentative esuate din “nepotrivire de caracter” ori de ritm, ori de balans, mi se arata in final satisfactia curiozitatii. Desigur ca nu a fost potrivire totala, dar cel putin o data pe saptamana, alergam impreuna. Descopeream noua savoare a alergatului in tandem cu altcineva: potrivirea pasilor, un surogat de sugestii din partea mea, caci ca un lup singuratic si consumator brut al acestui sport nu am fost un teoretician bun sau n-am prea fost curioasa sa-mi perfectionez aceasta tehnica, pentru ca, acum imi dau seama, pentru mine alergatul e de fapt o ocazie de a fi cu mine, un soi de introspectie accelerata. E ca atunci cand merg 10 statii zilnic cu autobuzul si daca ma intreaba un calator:

“-Nu va suparati, nu stiti, opreste acest autobuz in statie la Sora?”

S-ar putea sa ezit sa raspund, in ciuda faptului ca am trecut de milioane de ori pe langa statia Sora, dar tocmai pentru ca absorbita fiind de propriile ganduri, (nu de multe ori mi s-a intamplat sa ratez statia in care trebuie sa cobor) imi sunt total straine si departe de exercitiul mintii mele fenomene si obiective precum: piata, magazine, distante sau orice reper extern.

Ei ca si cu autobuzul, alergarea pentru mine nu e despre tehnica, repere, respiratii decat, daca eventual imi impun intentionat sa observ anume ce fac cand alerg, dar nu imi vine natural sa-mi masor, autoobserv tehnica. E ca si cand ar trebui sa-mi masor tehnica de a face dragoste.  Sau tehnica de a scrie.

Iubesc, scriu, alerg pur si simplu!Acestea sunt ca atare si basta!

“- Cu cat la suta sporeste frecventa imbratisarilor pe parcursul unei zile, atunci cand iubesti?”

Nu ma-ntreba despre ele ca se spulbera savoarea!

Insa vine un moment (pentru iubire- casnicia, pentru scris- publicatul, pentru alergat-competitia) cand trebuie sa analizezi si tehnica din spatele iubirii, scrisului, alergatului. Vine un moment cand performanta devine reperul. Cand te intrebi ce sa fac, cum sa fac sa  dureze iubirea? Ce sa fac, cum sa fac, sa am cititori care ma devoreaza(nu pe mine, ci pe carte)? Ce sa fac, cum sa fac sa obtin un loc decent la concurs?

Ei, in acest moment al cercetarii actiunii in scopul perfectionarii ei, iubirea devine un schimb, scrisul un targ iar alergatul un concurs. Idealismul se spulbera! Visele dispar! Si apare o realitate noua!

Pentru mine, aceasta realitate noua a fost urmatoarea:

Sunt oameni care, fara efort si antrenament constant ating performante in concurs nebanuite! sunt oameni, care isi pun in cap un rezultat si devin una cu acel rezultat si gata! fara prea multe analize, planificari si pregatire. Fata cu care alergam la antrenamente o data pe saptamana sau mai rar, s-a clasat in primii 10% din participanti. Si niciodata in ultimul an n-am vazut-o alergand cu o asemenea determinare. S-a dus ca gandul! Eu, care impuneam, de obicei, ritmul la antrenamente, in acest concurs, nu am putut sa tin pasul cu ea!

Iar acest “nu am putut” m-a trezit!

Din reveria si visul meu de a alerga pur si simplu. Omul cu care alergam alaturi, dintr-o data, l-am vazut intr-o alta ipostaza: a celui ce se duce spre tinta lui cu o viteza nebanuita.

S-a trezit competitivitatea din mine. O stiu! Si nu-mi place! Dar de-acum alergatul capata o noua conotatie, o noua dimensiune pentru mine. Pot sa spun ca au fost mai multe lectii in aceasta intamplare. Dar cea mai importanta a fost sa-mi reamintesc si sa recunosc puterea talentului. Poti sa muncesti, sa fii consecvent, sa transpiri, sa te doara si sa crezi in tine, e ok!

Insa vine cineva, asa cu o eleganta nonsalanta ori cu o precizie de diamant si zbang! rade tot! te lasa mut! e facut pentru asta si, pur si simplu stii ca acolo e natura care l-a inzestrat pe om si gata! Talentul este inimaginabil si cand se combina cu determinare, acolo se intampla minuni.

Ati vazut talentul?e imposibil sa nu-l recunosti cand apare! si-automat apare intrebarea in tine, dupa ce te dezmeticesti :

” -Eu, oare am vreun talent?cat efort trebuie sa depun sa-l scot la suprafata?sau poate ca n-am!”

O a doua lectie, la fel de importanta este despre focusarea pe rezultat. Si asta, s-ar putea sa anuleze prima lectie. Adica daca talentul este un mit, atunci, fata aceasta s-a dus racheta spre tinta pentru ca numai asta i-a fost in minte si nimic altceva! Nu stiu, probabil ca or fi studii pe tema, dar tind sa cred ca, capacitatea de a reinterpreta optimist senzatiile de discomfort este un ingredient important in performantele sportive.  Adicatelea, omul ala cand alearga, ii da in cap constant vocii care spune:

“-Nu mai pot! ma sufoc! s-o las mai incet ca mi se taie filmul!”

Nu! El ignora orice obstacol intern, reinterpreteaza semnalul de “combustibilul e gata!” si insista sa mai poata cand corpul zice ca nu mai poate.

Si daca despre talent nu pot decat sa constat ca este sau nu este, sa-l recunosc si sa-l salut: “- Hei, prietene, cum iti alegi, tu oare, clientii?”ca pe un faurar de bijuterii, despre determinare si ambitie nu pot decat sa ma inclin. Intr-o lume in care ni se striga din toate Untold-urile(no offense!) ca efortul e apanajul fraierilor si ca scopul scuza mijloacele, astazi ma inchin in fata talentului si al persistentei in a atinge un scop.

Si asta pentru ca am ales sa nu mai alerg singura!

Alergand in doi, ca-n viata, am invatat in acest weekend ca:

• noi oamenii suntem tare diferiti si alergam din scopuri total diferite asa cum muncim, scriem, ne casatorim din scopuri total diferite!
• obiceiurile sanatoase precum pregatirea sunt importante insa exista un AICI SI ACUM! un moment potrivit in toate; castiga cei ce recunosc momentul potrivit si se mobilizeaza cu toate fortele sa valorifice la maximum acea oportunitate;
• o durere in sine nu e mare; modul cum alegi tu sa o lasi sa te perturbe sau nu din drumul tau conteaza!
• cand esti daruit de la Dumnezeu c-un talent (si cu totii, cred ca suntem) viata e o bucurie! Important, devine sa cauti acel talent, altfel te pierzi de tine insuti si orbecaiesti prin iluzii. Fara sa afli vreodata la ce te pricepi cel mai bine e ca si cand n-ai trait!

P.S. Si, da…talentul meu nu e alergatul. Alerg doar sa-l caut! Dar al ei e unul dintre ele.

Sursa foto : aici

Emotiile varsate pe tastatura sunt mesagerii libertatii mele.

Fiecare din noi avem o ancora a libertatii : unii se catara-n pesteri, altii escaladeaza-n munti, multi plonjeaza in adancurile marii, eu si altii ca mine ne cataram pe tastatura, incercand sa decupam imagini din cuvinte.

Si ma caznesc ca un copil curios si avid c-un puzzle urias de litere si coduri de emotii si ma-nbufnez si ma bucur cand iese un petec de fereastra spre Cer.

Aici jos, in intamplarile zilei cand ungi painea cu unt si copilul te striga sa-l stergi la fund iar ceasul ticaie grabit a plecare, intri pe mod automat, te-ndoi, alergi si respiri in tempo-ul cerut a lui “trebuie” si a lui “se cuvine”.

In zilele cu noroc, robotul din tine ramane-n fundal, il observi cum se declanseaza, taie tacticos paine, introduce rufele in masina, biletul in compostor, parcurge replicile, scaneaza glumele, il aplauzi si ii inchizi butonul, deschizi fereastra si urci scarile spre Viata.

Recunosti o astfel de zi pentru ca ai ras cu lacrimi ori  ai tresarit in intalnirea cu acel orb zambind, regasind seninul zilei in timp ce poate ca distras introduceai cutitul in masina de spalat, taiai biletul, divagai de la replici, incurcai pasii stricand robotul dar respirai libertate mai abitir ca-n copilarie.

Visatori sau eficienti?

Lucizi, poate.

Cel mai mare dar pe care ni-l putem face noua insine de multe ori este sa te debarasezi de credinte, ganduri de care suntem puterninc atasati. Aceste ganduri decid pentru noi de-a lungul vietii “ce se cuvine”; ” ce e drept”; “ce e just”; “ce si pana unde pot tolera” etc. Ele au fost fabricate de-a lungul formarii noastre, incepand de la masa de duminica in care, parintii stipulau ce e bine si ce-i rau pana la intamplarea din liceu in care limitele ne-au fost testate de niscaiva situatie sau priteni. Prin urmare aceste mici entitati nonfizice ne-au insotit cu o mare fidelitate de-a lungul peripetiilor din viata. Si uite-asa, ajungem sa fim compusi in nucleul nostru dur din credinte puternic inradacinate ce ne dirijeaza gandirea pe o linie de tramvai sau alta, la cea mai mica provocare din lumea exterioara.  Astfel ca ajungem sa scanam rapid informatiile si fabricam concluzii rapide si eficiente: “copiii ce vorbesc in biserica is copii needucati”/ ” nu are facultate-inseamna ca nu-l duce mintea”; “vorbeste bine- e destept”:” mi-a zis ca am gresit- are ceva cu mine” etc. Foarte interesante sunt cele raportate la sinele propriu de genul” ca sa merit sa fiu iubit- trebuie sa muncesc mult”, zic interesante pentru ca acestea sunt cel mai putin scoase la suprafata in conversatii obisnuite, dar de ele depind atat de mult echilibrul pe care-l poti obtine in relatiile cu ceilalti.

Daca iti propui sa asculti cu atentie pe strada, in autobuz, oamenii vorbesc cu apropiatii/prietenii despre un Altul/Alta/Altii care sunt “ridicoli/imposibili/nedrepti/exagerat de…”in relatia cu ceilalti.  Si la celalalt capat, se-ntampla cel mai probabil o validare a vaicarelii de catre prietenul plin de compasiune: “Te-nteleg!vaiii cum poti sa mai suporti asa ceva!

In tot ce e suferinta umana, noi oamenii fabricam foarte usor, aproape instant explicatii: ” el e de vina ca nu s-a asigurat in trafic”; in tragediile colective, se vehiculeaza cu o repeziciune incredibila acest gen de explicatii in care “Altul e de vina, iresponsabil, lacom de bani” etc. Si da, mintea umana e construita pe principiul economiei de resurse- la o prima perceptie a unui eveniment, ea fabrica instant o ipoteza despre cauza ce a determinat acel eveniment. Omul din pestera se trezeste in noi, vede un seaman afectat, amenintat, mancat de lup si automat intra in starea de-asi gandi o arma pentru el in caz ca se va intalni si el cu acel pericol.

Ne fabricam explicatii pe baza acestor credinte vechi, fidele ce formeaza liniile de tramvai din mintea noastra.

Insa tot mintea/imaginatia l-a scos pe om din pestera.

Cum ar fi sa acceptam ipoteza unanima ca explicatiile pe care le fabricam instant din motive de economie si siguranta ar putea fi gresite,adica noi, eu as putea gresi?

Cum ar fi sa ma pun in pielea “celui care a cauzat suferinta” si sa-ncerc sa mi-l imaginez despre cum a invatat el sa iubeasca sau sa inteleaga oamenii?

Cum ar fi sa nu mai caut o cauza anume? si sa inteleg mai degraba efectele in lant?

Cum ar fi pentru o zi, o singura zi, sa nu mai vorbim/gandim de rau pe nimeni?

Am fi ca si cand am lua-o de la capat in fiecare zi cu o alta pereche de lentile.

Am fi mai curiosi sa-ntelegem.

Am fi mai naturali in a pune intrebari.

Am avea conversatii fascinante ce ne-ar purta pe “carari nebanuite” sau linii de tramvai nestiute.

Nota: metafora liniilor de tramvai a fost mentionata de catre formatorii de Psihoterapie Familiala si Sistemica de la Fundatia Agape pentru Ocrotirea Vietii.

Disclaimer: a nu se intrepreta acest articol ca pe un indemn de a renunta la principii si valori.

Sursa foto: aici