Iubesc

428092_482643331794667_1666969277_nCe iubesc?

Iubesc aerul rece al diminetii ce ma-nsoteste in timp ce strabat cu bicicleta verdele crud al parcului. E atata joc de culoare si lumina in parcul mare dimineata ca-mi imaginez ca opresc ca sa-mi umplu rucsacul discret cu senzatii de lumina si culoare si sa le-mprastii mai incolo inspre betoanele cenusii.

Iubesc imbratisarea copiilor cand se ghemuiesc a somn, dulci si calzi cu zambete si chicoteli si-i timpul de trezit; iubesc cand ii revad seara si ma doboara la propriu-n genunchi cu energia si  bucuria imbratisarilor lor laolalta.

Iubesc joaca lor zglobie in natura si oboseala lor renegata si declaratiile lor spontante si nefiresc de adanci:” mami iti multumesc ca m-ai nascut!”. Iubesc vocile lor cristaline, privirile lor catifelate, manutele lor hotarate sau talpile lor pe care le umplu de pupaturi sa intre vreun stramp sau pantalon.

Iubesc cand vin acasa si miroase a mancare facuta de mama: bors cu leustean, salata cu marar, tocanita de ciuperci. Iubesc cand mama mea se-uita lung a mangaiere si intelegere, pentru ca, da, cine te poate-ntelege mai bine ca mama?

Iubesc mirosul si imbratisarea sotului meu din care imi respir sentimentul de acasa, aici si acum. Iubesc nevinovatele comploturi dintre el si copii “sa nu ne prinda mama ca…”

Iubesc duminica dupa masa, cand e curat in casa (nu pentru prea mult timp), copiii dorm, miroase a ploaie de vara, ne tolanim la un film si rontaim prajituri si cafea.

Iubesc veioza mea mov, patura verde, acest caiet verde si-acest moment din noapte cand pot sa scriu.

Iubesc discutiile sincere de peste zi cu cate un om, neasteptat de puternic in vulnerabilitatea sa. Iubesc prietenia unui gest, regasirile si sentimentul acela de “te vad”.

Iubesc multumirile acelea spontane rostite dimineata-n birou cand nici n-apuci sa-ti sorbi prima-nghititura de cafea.

Iubesc pasiunea. Pasiunea la oameni. Cand ii vad cum se lumineaza pe dinauntru atunci cand fac ceea ce le place.

Iubesc cand se nasc energii de grup nebanuite si se pun in miscare sperante ruginite.

Iubesc pasiunile impreuna. Glasul acela afectat si senin al celor care cred. Efortul. Dezbaterea autentica. Din asta ies lucrurile care conteaza apoi.

Iubesc cartile. Cartile imi dau puterea sa-mi schimb perspectiva sau mai bine zis sa m-ancoreze in realitatea care conteaza.

Iubesc gandul ca ma voi trezi si ca voi alerga. In alergare inveti cate putin sa zbori.

Si totusi…

Poate nu intamplator, e Saptamana Patimilor. Si-mi dau seama ca  inca n-am iubit raportat la cat se poate iubi.

Si cat potential de iubire si bucurie e inca in aceasta viata! De-ar fi mai multe vieti sa pot oferi…

Cumva, versurile lui Blaga, imi confera linistea ca exista potential de a dainui peste vieti.

“Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?” Liniste, Lucian Blaga

Sursa foto: aici

 
Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , | Leave a comment

Dragoste pentru doi copii

familie (1)

Iti poti iubi copiii la fel de mult?

Adnana si Roland au venit pe lume, pe nepregatite. In fiecare caz vestea ca vom avea un copil ne-a surpins intr-o perioada din viata in care nu ne asteptam la un nou membru in familie.

Recunosc ca am plans de mi-au secat lacrimilie la gandul egoist ca nu voi mai fi niciodata pe primul loc. Stiam ca odata devenita mama, n-o sa pot  decat cu totul: suflet, minte, strans din dinti pentru acel copil. Nu exista alta sansa decat sa ma dedic total ca resurse de orice fel.

Cred acum, ca e destul de important contextul in care te afli ca viitoare mama. Laur lucra pe santier. Ne vedeam la doua saptamani. Stiu ca aveam sentimentul asta ciudat, ca-s gravida si singura in majoritatea timpului. La servici, eram prima mamica din grup: felicitarile si alinturile colegelor mi se pareau mai degraba mirarea celui care se uita la atcineva ce indrazneste sa treaca printr-o mare intamplare. Desigur ca fiecare experienta este unica, numai ca asteptarile mele, (bata-le vina!) nu imi dadeau voie sa traiesc bucuria experientei complet. Mi-o refuzam din cauza unor comparatii (iarasi, bata-le vina!) cu alte filme despre viitoare mamici inconjurate de ocrotirea si incurajarile unor niscaiva mamici, soti, bunici, verisoare, cumnate atot-stiutoare. Asta era “asa ar trebui sa fie”-ul din capul meu.

In loc sa ma inund de firescul transformarii fiintei mele si sa astept in tacere, ma panicam ca un ratacit int-o Sahara a asteptarii redevenirii a ceea ce am fost. Aveam nevoie din inertie sa fiu “ca noua”. Insa, treptat, credintele si asteptarile despre mamici supraprotejate s-au spulberat si, asa pe nesimitite, incepu sa se infiripe relatia cu noua fiinta din mine.

Miracol! Nu atinsesem o profunzime mai mare in relatie, cu un alt om, precum in aceasta noua si fascinanta relatie cu copilul meu. Primele miscari percepute m-au vindecat complet de asteptarile false. Mi-aduc aminte exercitiile de imaginatie despre cum va arata. Cum va fi senzatia sa o ating?s-o strang in brate, sa-i simt bataile inimii, s-o hranesc, s-o mangai, s-o inteleg, s-o ascult? Cum va mirosi? cum ii va fi vocea? cum vor fi” prima oara-urile” in a spune mama, tata, in a pasi, in a privi?

Experienta nasterii pentru cei doi copii, din nou asemanatoare: pe nepregatite. M-am dus cu un alt scop la medic, si anume de consultatie, decat scopul de a naste. Deci am nascut de fiecare data fara bagaj.

Si da, experienta nasterii e ca un ultramaraton, (sau maraton sau cros, depinde de fiecare) descult prin maracini,  in care treci prin toate senzatiile- de la entuziasm, panica, “nu mai pot”, disprerare, furie (la mine nu cred ca a fost cazul), nevoie intensa de sprijin si ajutor (se pare ca asta a fost sentimentul predominant) pana la, da, marea euforie.

Si miracolul, primul din ele, a luat un chip: o fetita puternica, cu ochi albastri (temporari), luptandu-se din rasputeri cu noile senzatii de lumina si aer.

Al doilea miracol, venit peste 1 an, 7 luni si 28 de zile: o mogildeata alba, mirata si neintelegand ce se petrece de l-au trezit doctorii astia cu noaptea-n cap.

Si instant se delaclanseaza pentru ca asa e mecanismul hormonal, euforia. E multa lumina-n jur, ai senzatia ca plutesti si ca dac-ai trecut prin asta si mai ales pentru fiinta din patutul de alaturi, te simti plina de puteri nebanuite pana atunci.

Adanana, mi-am dorit-o atat de tare s-o cunosc si sa mi-o revendic din salonul de copii, ca dupa 2 ore m-am ridicat singura si am cerut-o.

Roland, mi l-am dorit sa-l am langa mine si-i strigam numele in fiecare zi si noapte din cele 3 cat am stat la terapie intensiva.

Adnana a supt greu, eram panicata ca nu o voi putea hrani natural, dadea din cap ca o rockerita cu gura deschisa spre san si nu inghitea. In final, cu plansete si urlete si nopti nedormite s-a echilibrat si acest mecanism.

Roland, dupa trei zile de asteptare, hranit cu lapte praf, a prins sanul ca pe un dar mult asteptat. Intalnirea cu el a fost precedata de cele mai lungi trei zile din viata mea.

Alaptatul este cea mai fireasca incursiune a copilui in viata asta plina de lumina, aer, zgomote si pacate. Iar pentru mama, este pasirea fireasca inspre etapa in care inauntru, acolo unde copilul s-a dezvoltat, a ramas, vrand, nevrand un gol. Golul acesta, cred eu, e responsabil de prea cunoscuta depresie postnatala. Alaptatul atenueaza din acest gol pe cat de nefiresc pe atat de real.

Am avut parte de lectia dorului in zilele de spital cu Roland. Dor nebun de Adnana. Erau primele 8 zile fara ea. Plangeam(iara!) de dorul ei si ma bucuram in acelasi timp de mica minune mormaitoare de la pieptul meu.

Intoarsa acasa, cu Roland in cos, am cazut in genunchi si mi-am imbratisat ghemotocol meu prea mult dorit, fetita mea cu parul cret, cu sticla de ceai in mana, strigandu-mi: “mami, mami!”. Mereu m-am intrebat cum o fi incaput in sufletelul ei,ala mic, absenta mea de 8 zile?

Uneori uitam ca acesti copii, cei dintai, neintrebandu-i, neprididind sa aflam daca e momentul sau nu in mica lor viata, hop! ii supunem la un suvoi de transformari care incep cu impartirea fiintei mamei cu un alt copil.

Vazandu-ma cu noua papusica vie la piept, de-atatea ori pe zi, s-a decis sa incerce si ea. Din fericire, nu i-a mai placut. Apoi s-a hotarat sa se catere in spatele meu, incolancindu-ma, de fiecare daca cand Roland era la alaptat.

Ea l-a numit Nona.

El, mai tarziu a numit-o Nana.

Nana si Nona au supravietuit unuia, altuia, cu micile gelozii, imparteli de mama, de tata, de timp, de jucarii.

Acum, sunt foarte diferiti, Adnana e dominanta si o mica stapana a universului; cand se trezeste, primele propozitii, incep cu VREAU. Nu ii poti vinde gogosi sau dulcegarii, e destul de sceptica la intentiile cuiva de lingusire ori imprietenire. I-am zis o data intr-o efuziune de sentimente materne” Fetita mea, sa stii ca sunt foarte mandra de tine, cum te-ai dezvoltat, cat de frumos vorbesti etc” La care ea, neschitand nici un zambet ” Apai, tu, mami, nu-i asa ca tie iti place numai de copii tai?”

Roland rade intr-una. Daca-l certi rade. E o surpriza continua. La 2 ani jumate, ne-am trezit ca stia sa spuna literele in engleza (de la desene animate). Mestereste intodeauna la o jucarie, o carte sau vreo furculita. O striga de 10 ori pe Adnana sa-i arate un tigru rosu si Adnana se face ca nu-l aude ca ea e preocupata de treburi mai importante.

Impreuna sunt un mare miracol. Au ochii caprui intens cu gene mari si zambete sugubete. Nu exista bucurie mai mare pe pamant!

Si ca bonus, ei sunt pentru mine cea mai importanta sursa de autoeducatie. Cu ei acolo in centrul fiintei mele, m-am lasat de fumat, ne-am luat o casa, m-am apucat de alergat, mi-am zburatacit o parte din piticii de pe creier si asteptarile false de la ceilalti.

Ei, copiii, desi initial au zdruncinat puternic, au pecetluit pe veci, relatia dintre mine si tatal lor. Nu exista o relatie mai complexa, plina de neprevazut si provocatoare ca relatia dintre mama si tata.

In imbratisarea de familie, se aduna toate emotiile. Se fac curcubeu a speranta, si se-aseaza-n liniste intr-un mod de echilibru si senzatie ca toate au un rost pe lume.

Prieteni dragi, faceti copii!si nu va opriti numai la unul!

 Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , , , | Leave a comment

Nimeni intre important si detalii

106-dencescu-danielCresc din convoiuri de ras si lacrimi

Ma-nconvoi de orice strigat

sau de ecoul unui conflict mocnit.

Ma compun din  teorii, sange si

toti oamenii pe care-i inteleg.

Lumina mare e la granita, peste epiderma,

La cei pe care-i simt si-i banui de autenticitate.

In mijlocul lor sunt toti ai mei

Asteptand tacuti la flacara credintei mele

Alungati cu nervii si toanele mele.

Suspinand, tacand si-ntelegandu-ma, uneori.

Intre lumina de-afara, de la ceilalti

Si flacara dinauntru e un zid,

Un zid gros de vina

Vina de a inversa importantul cu detaliile.

Oamenii mei se sufoca de-nghesuiala

si fumul nerabdarii mele

de-a consuma tot ce-i strain si nou,

fara sa-mi pese ca inauntrul meu

nu e nimeni!

Doar eu si Dumnezeu.

Sau poate doar El.

Dumnezeu imi indica uneori

sa iau loc acolo inauntru,

sa poposesc in fata oglinzii,

sa-mi lepad sarafanul, camasa pipita si panglica alba.

sa-mi strang cea mai profunda imbratisare-n jur,

si sa-mi plang prelungit

tot ce s-a prabusit acolo, in haul lasat de tatal meu.

Stiu ca sunt camari nedeslusite

In care nu am indraznit inca sa intru

De teama c-am sa uit drumu-napoi spre lumina.

Dar am sa alerg atat de crunt,

Atat de neinduplecat, cu fruntea spre cer

Sa nu cumva sa fie prea mult timp

Si sa uit cine eram inainte

Sa fi intrat asa de departe in mine.

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , | Leave a comment

Nu mai pot

limitsCel mai bine ne cunoastem pe noi insine prin actiune, facand lucruri la modul concret. Si de multe ori aflam noutati surprinzatoare, chiar neplacute despre noi daca luam in serios exercitiul de reflectie dupa.

Asa si cu alergatul. Autocunoasterea e principalul motiv pentru care continui sa alerg. Aud de multe ori de la cei din jur, ca nu alearga pentru ca se plictisesc. Si mi-e greu sa inteleg, cum ai putea sa te plictisesti. Dar in fine, probabil ca nu mai au ce afla despre ei insisi, sau la acesti oameni principalul mod de functionare e : uite-o pasare, ia, un stalp, inc-o pasare, acelasi drum…atunci n-ar fi greu de inteles de ce se plicstisesc.

Se-ntampla cand alergi, sa-ti vina asa din senin, (sau nu) ideea ca “nu mai pot”. Va suna cunoscut?Si-atunci n-ai decat cam doua variante sa te opresti si sa-ti cauti justificari sau sa continui si sa nu te iei in serios. Cand reusesc sa nu mai iau in serios ma-ntreb unde resimt si incerc din rasputeri sa localizez senzatia de  “nu mai pot”; de unde vine ea? nu de alta, dar sa incercam s-o dam la pace, sa negociem. Vine din dintii mei paradontali clantanind de frig, vine din plamanii mei ostracizati ca un furnal in trecut, vine din inima mea tremuranda de nesiguranta, din muschi, din oase, din amigdale? acolo, ad-hoc, nu reusesc sa localizez, doar stiu ca e ca o batalie in ring intre un imperios ” nu mai pot” si altceva ce contesta si se-arata sceptic precum un mentor exigent.

Ma gandesc ca-s doua categorii de oameni: cei care negociaza cu ei insisi sa mai poata si cei care negociaza cu ceilalti sa-i convinga de ce nu au mai putut.

Cei din urma, au mult de pierdut. In primul rand pierd sansa unei mai buni versiuni ale sinelui lor propriu.

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , | Leave a comment

Antrenorul meu de viata

life-coach-salaryLa inceput a fost marea tranta. Despre care nu-mi amintesc nimic, dar s-a tot povestit despre ea. Cele mai mari gafe pe care le fac au in sfarsit o explicatie!am cazut asadar in cap, dintr-un carucior “brum-brum” manuit cu maiestrie si entuziasm de catre un pusti de 12-13 ani. La vremea aceea nu erau prea multe alternative de tractoare si masini, asa ca, banuiesc ca un carucior de bebelus era o mare incantare. Povestea spune ca la o curbura dramatica pe terenul de beton al scolii, s-a intamplat un triplu salt si zbang!aterizare pe terenul dur ca cremenele. Sincopa de cateva secunde dintre impact si primul tipat al meu, avea sa cimenteze grija lui fata de mine pe vecie: uh!eram still alive!

Apoi au urmat experimentele cu ardeii iuti si testele de respiratie, sau mai bine zis, cat puteam rezista fara sa respir cu palma lui la gura si la nas si suturile-n fund sau in nas, dupa caz. Pentru toate acestea, rostul era sa ma calesc pe viata. Suturile lui in fund s-au metamorfozat in timp si le-am recunoscut, ce-i drept adesea, in fiecare cadere ce urma. Cat despre ardeii iuti, cred ca mi-am inhibat orice soi de sensibilitate. Iar despre testele de respiratie…nu cred si sper sa nu fie cazul sa le folosesc vreodata.

In timp, mi s-a intiparit asa pe nesimitite ca un etalon de a fi. Ca elev il vedeam la masa mare cu colturi rotunjite, scriind, invatand. Si ce mare pofta imi facea sa scriu! Mergeam sfioasa spre el si ma tenta stiloul acela cu capac auriu si penita subtire. Imi doream sa-l incerc, sa scriu, sa am caietul meu…dar el ma oprea ferm” Nu, nu atinge! ca friiiiige!”. Ma multumeam c-un creion si ragazul de a ma invata cateva litere…si-acum mi-amintesc:” Uite asta-i D de la Didina!” “Hai, du-te de aici si joaca-te! ca am de invatat!”. Pesemne ca de-acolo mi s-a tras apoi ravna pentru a invata, ca pe ceva prea mult amanat si totusi atat de iubit!”. Tot cam din aceeasi gama de secvente cu el, invatand cu capul in maini pana tarziu in noapte, pesemne ca mi s-a plamadit ideea de ambitie si scop.

Apoi am vazut caderile lui. Si ridicarile si triumful. Era elev la liceul Petrol din Ianca, un liceu simplu. Si-a dorit sa intre la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Pregatirea lui consta intr-un program riguros cu trezit dimineata in zori (cu ceasul in galeata) si facut exercitii la matematica. Toate acestea combinate cu ture de alergat. Nimeni nu mai alerga in acele timpuri…Nu stiu de unde i-a venit si treaba asta cu alergatul. Cert este ca a picat cu brio la admiterea la facultate. Apoi a muncit la Sonde. Apoi a fost luat in armata, si de-acolo pazind ceva porci, invata pentru Academie. In toamna urmatoarea avea sa intre si sa-si realizeze visul. Un vis atins cu eforturi si multa ambitie. De-acolo mi-am extras ideea de a persista in eforturi chiar daca se intampla ca o Mare Academie Tehnica Militara sa-ti dea cu flit la prima vedere. Mai incearca! Daca vrei cu adevarat. El a incercat si a depasit obstacolele.

Apoi, din aceeasi Academie, avea sa lupte ca student in Revolutia din 89′, pentru o cauza pe care nu o ghiceau decat din trupurile celor doborati de gloante:  apararea patriei. Patrie ce urma sa o paraseasca cu tot cu Academie din motive de incompatibilitate trista. Si pe-aici pe undeva se poate extrage lectia amara a renuntarii. Sunt momente in viata cand e cazul sa renunti in ceea ce credeai. Sau simplu, e mai sanatos, uneori sa renunti si sa o iei de la capat in alta parte, cu alti combatanti.

Probabil ca in viata fiecaruia se afla o doza de efort si ambitie investite la un moment dat, insa la unii oameni, taria aceasta de a crede si a de merge incotro isi doresc devine o marca, un mod de a fi. El e facut parca din ambitie, sange si ceva otel, nervi de otel.

Se zice ca indemnurile, zicerile alor tai se transforma in vocea ta interioara ca adult. Astfel ca unii ne certam cu acea voce, sau ne incurajam sau ne mangaiem cand tumultul intamplarilor de-afara ne ia prin suprindere.

Ei, pot sa spun ca, adesea mi se declanseaza automat indemnuri pe care le identific in conversatiile mele timpurii cu el: ” Viata e o lupta. Nu renunta! Baga-te! Nu fi muratura! Lupta, soro! Nu te lasa!”

Au mai fost si alte caderi si razgandiri in viata lui de adult apoi. Dar de fiecare data curajul si ambitia l-au redresat.

Nu l-am auzit in schimb niciodata cum ca ar fi suparat. Nu l-am vazut niciodata furios. Ba! l-am vazut o singura data plangand. Aveam 9 ani, iar el 22. Era in geamlac, se imbracase c-o geaca neagra cu dunga rosie, si-n timp ce se apleca sa-si traga ghetele, s-a cutremurat a plans. Un plans puternic ca un suvoi de nestavilit care m-a potopit apoi si pe mine. L-am urmat si-am inteles tacuta ca e in regula sa plangem cand pierzi pe cineva drag. Si noua ne murise tatal…E clar ca de-atunci incoace nimic nu a mai fost la fel, nici pentru el, nici pentru mine, nici pentru mama.

Dar am stiut dintotdeauna ca am primit acest mare dar: privilegiul de a-l avea ca frate si ieri cand a fost ziua lui si a sotiei lui(da, sunt nascuti in aceeasi zi), am realizat pentru a nu stiu cata oara ca nu i-am oferit niciodata un cadou. In schimb el mi-a oferit lectiile de viata dintre cele mai importate, mi-a fost tata, model, profesor de matematica, de inot, de munte, de alergare, de viata. A fost de fiecare data acolo, in picajele mele. Dar nu intervenea decat cand eram foarte aprope sa cad, cand devenea de-a dreptul dificil. Si-aici e o imagine cu noi doi, coborand pe Jepii mici, pe-o cararuie destul de abrupta, c-o ditamai prapastia in lateral si ceva cruci presarate a pericol: el alergand in jos, topaind si cantand iar eu mult in urma lui, mergand de-a busilea si crispata de frica sa nu pic. Nu si-a incetinit drumul pana la final, in ciuda lamentarilor mele ca mor si ca nu mai pot. Pesemne ca o fi crezut mai tare decat mine ca POT, ca VOI REUSI. Nu s-a induplecat o clipa sa ma cocoloseasca pentru ca asta ar fi periclitat masiv lectia despre calire. Sau cel putin asa prefer sa cred, acum.

Nu stiu cum e in alte parti, dar pur si simplu mi s-a intamplat sa se nimereasca sa am in fratele meu, omul care ma ghideaza fara sa-mi vorbeasca neaparat, ma ghideaza prin amintirile acestea impreuna si prin faptele lui. Cu siguranta m-a enervat adesea si de multe ori mi-a parut rau ca nu puteam fizic sa-l bat sau sa ma razbun pentru testele si experimentele lui. Sunt, iarasi multe perioade in care nu ne-am vazut datorita diferentei de varsta si conjuncturilor. Se intampla sa fie in niscaiva tara sau oras din lume si sa nu stiu ca-i acolo. Dar, se zice ca un om se masoara prin vietile pe care le atinge. Si imi dau seama ca el e sursa majoritatii implinirilor mele. Prin modul cum m-a calit, sustinut si format sa vad viata.

Fetitele lui, imi dau seama, nu vor renunta niciodata sa-si implineasca visele lor cele mai indraznete. Si va fi cel mai important dar al vietii pentru el.

Sursa foto: aici.

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , , , | Leave a comment

Rasarit

rasarit-de-soare-80_c685e331707cc8Intr-un rasarit de soare se-ntampla de fiecare data o potentiala noua viata. Te trezesti, plantezi un gand sau chiar o fapta, razi sau plangi, alergi sau stai, ierti sau nu, actionezi sau te retragi, investesti sau strangi, esti sau ai, devii sau ramai. De fiecare data, indiferent ce alegi sa fii, sa faci sau sa ai, rasaritul iti aminteste in neasteptate feluri si colorituri ca esti de-a dreptul coplesit de libertatea de a incepe o noua fiinta sa devii. De pilda, poti fi tentat, privindu-l in aceasta noua zi sa cauti ca-ntr-o ceasca de cafea, viitorul, sau poti sa-ti proiectezi regretele, ori poti sa-ti limpezesti prezentul si pur si simplu sa-ti te inunzi de bucuria de-al putea privi.

Lumina, culorile, de fiecare data surpinzatoare, imprevizibile si mereu la timp sunt de fiecare data o sansa de a ne schimba perspectiva asupra lumii. In asa fel incat, primim de tot atatea ori, cate zile ne sunt date pe acest pamant, nenumarate sanse de a fi recunoscatori pentru simplul fapt ca traim.

In tinerete, eram indragostita de apus. Apusurile aveau la vremea aceea statut de proiectie a starilor mele sufletesti. Erau splendorile iubirilor mele uneori rosiatice unduitoare, alteori azurii visatoare sau roz albastre prevestitoare de vremuri bune.

De nu stiu cand insa, pesemne de cand am citit Oscar si tanti Roz, am inceput sa ma intalnesc pe mine mai adevarata in rasarit. As pune aceasta schimbare de preferinta si pe seama varstei…pe masura ce inaintam in varsta, e firesc sa tindem, poate ca, din inertie spre rasarit, intru speranta dainuirii pe acest pamant. Speranta, de altfel pe cat de fireasca pe atat de desarta.

Asadar, nu stiu ce va fi maine, dar in fiecare azi, vreau sa nu uit ca Soarele rasare pentru noi. Si aproape de fiecare data e un spectacol de lumina, culoare si speranta. Priviti-l!

Sursa foto aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Leave a comment

Lavanda si gradinarul

160353_lawenda_zachod_slonca-888Zice-se, ca cei mai satisfacuti de munca lor sunt gradinarii, floraresele si coafezele.

Si pe aceeasi filiera am aflat ca cei mai putin fericiti de munca lor sunt programatorii si HR-ul.

In poveste un  programator se relaxa in weekendul acela lanced, intr-o vara la tara, la bunici iar sunetul naturii il incita sa riste un nou inceput, aici departe de zgomotul corporatiei si presiunea release-urilor. Primul pas a fost acea aplicatie de categorizare si plantare a soiurilor din gradina sa. Aplicatie ce i-a inlesnit mult multiplicarea soiurilor si algoritmii aceia complicati de altoire. De aceea avea sa devina atat de celebra.

Se intampla ca in aceeasi vara, in aceeasi tara, o HR-ita, s-a apucat de facut buchete de lavanda pe care le vindea mai apoi turistilor aflati in trecere catre Castelul Bran. Buchetele aveau trecere caci erau facute din bucuria regasirii rodului muncii mult sperat in vremurile pierdute printre zidurile cenusii.

Intre timp gradina programatorului s-a diversificat si a fost nevoie de o planificare a posturilor de gradinari secundari, ingineri agronomi, soferi si vanzatoare. Noua florareasa nu a renuntat la buchetele ei de lavanda, insa a dat o mana de ajutor noului gradinar sa-si aloce oamenii potriviti sarcinilor potrivite.

End of story…

Categories: Prezentul ne-efemer..., Uncategorized | Leave a comment

13 kilometri

imagesIn seara aceasta am atins un mic record personal: 13 km in alergare. E mai bine decat 10 dar inca departe de 21 km.

Insa ceea ce mi pare foarte interesant este fluxul de ganduri ce-ti insoteste pasii ce musca din pamant. E o mare si importanta intalnire cu tine insuti/insati. Probabil ca ceva mecanisme dezinhibitorii actioneaza ca la betie, ca te simti ca si cand ai avea noi puteri. Ti se pare ca totul e realizabil. In plus obtii raspunsuri mult mai rapid la intrebari de tot soiul care-ti rasar de te miri de unde.

Cand simt ca nu mai am energie, imi indrept privirea catre cer, astfel ca pamantul imi ramane in plan secund, accesibil cat sa nu pic in vreo groapa. Si, cumva agatata asa de cer, parca, ma las purtata de propii mei pasi, fara sa mai am convingerea ca sunt in acest trup.

Cine nu alearga nu intelege de ce alergam noi ca nebunii. Pentru ca e incredibil de reconfortant, ar putea fi un raspuns simplu. Astazi nu cred ca am fost intr-o forma prea buna pentru mi-am resimtit efortul mai intens decat bucuria. Dar in alte dati, imi venea sa rad pur si simpul de libertatea asta accesata instant.

Toata lumea vorbeste despre limite in sport. Ei bine, da. Aici voiam sa ajung. Spre exemplu, in seara asta mi-am propus sa fiu atenta la glasul acela care-mi zicea: “opreste-te! nu vezi ca inima ti-e in gat si plamanii aproape te dor?”. Si conversatia cu mine, despre ce am de rezolvat se tulbura de acest glas. Si ca sa ma ajut si sa fac fata, am vizualizat un crampei din aceasta incursiune in mine. Conturul acestei imagini mi-a persistat ca un vis, in timp ce priveam spre varfurile copacilor urcand spre cer; ca sa reusesc sa-mi contracarez gandul parsiv care-mi frana pasii, facandu-mi-i de plumb, ma imploram pe mine insami sa mai raman inca in acest efort ca sa pot sa ma ascult pana la capat. Si aceasta crispare mi-o imaginam ca si cand as sta sus pe-o creanga intr-un genunchi cu muschii aproape inghetati, doar ca sa nu tulbur intalnirea importanta din  interiorul meu.

In pofida nebuniei aparente ale acestor fantasme din mintea mea de alergator, ceasul Garmin ma ajuta enorm sa ma ancorez in realitatea distantei si vitezei. Am observat ca verificarea distantei ma motiva sa mai pot, insa a vitezei m-ar fi doborat, prin urmare am decis sa verific din cand in cand doar kilometrii parcursi.

Semimaratonul este in 1o aprilie. Nu mai este foarte mult timp de antrenament. Si eu sunt inca departe de 21 km.

In plus ador sa alerg noaptea si concursul, desigur e ziua. Dar voi incerca. E despre alte limite acolo. Pe care nu mi le-am testat niciodata. Si asta ma fascineaza. E ca o noua calatorie interioara. Si cel mai probabil am sa reusesc din cate ma cunosc eu pana azi.

Stiti, imi permit o aroganta, in final. Cred ca daca oamenii ar indrazni sa alerge, am trai intr-o lume mult mai buna. Problemele de neasumare a responsabilitatii si tragediile colective ce rezulta din asta, s-ar diminua drastic daca oamenii s-ar incumeta sa-si forjeze vointa, sa-si discipleze gandurile si sa-si exerseze focusati capacitatea de efort.

Prea mult se bate apa in piua pe exprimarea de sine, pe pozitivism, pe optimism, pe hapiness obtinut la shoping si spoiala de buna dispozitie, pe stima de sine si putere imprumutata din branduri personale. Omul nu poate fi permanent intr-o stare de buna dispozitie; e bine uneori si sa fii cu moraul jos; n-ai cum sa dai lumii asteia ceva cand esti permanent multumit de tine. Si ca sa dai, trebuie sa muncesti. Cu tine in primul rand. Sa stai atent. Sa gandesti. Sa lupti cu delasarea. Sa faci apel la imaginatie si crativitate sa iesi din impas. Sa-ti faci strategii sa ocolesti obstacole. Despre asta este viata. Nu despre cat de bine stii sa improvizezi ca sa muncesti cat mai putin si sa primesti cat mai mult.

Multe lucruri raman neterminate, multe proiecte amanate, multe termene depasite, multe paie in ochii altora se vad, mult mai multe in comparatie cu barnele din ochii nostri. Si toate astea din lene.

Iar alergatul si lenea sunt incompatibile!

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , , | 6 Comments

Sorina

phoenixbird23Viata ei se compune din demolari si reconstructii repetate.

La inceputurile existentei ei pe acest pamant erau o familie normala: mama, tata, frate, sora.

S-a reconstruit mai intai dupa pierderea tatalui care isi gasise sfarsitul intr-un accident stupid pe strazile Brailei, batut de tigani.

A supravietuit cu sufletul cioplit de noua pierdere, continuand sa respire in noul tempo, fara un parinte.

Apoi, nu se stie de ce, sora ei isi frangea zborul definitiv pe terenul de sport al liceului…

Tacerea ei s-a adancit intr-o neintelegere vascoasa si de netagaduit. In copilaria ei, strabatuse deja deserturile a doua ingropari: tata si sora.

Au trecut anii; apusurile si rasaritule se sfarseau  fragmentat in inima ei de copil plapand in intelegerea lumii asteia intinse pe doua taramuri: viii si mortii.

Fratele ei nu s-a mai intors inainte de un apus…La 22 de ani.

Un nou val de zbucium si noapte groasa se instala in familia ciopartita, compusa din mama si fiica. Din cauza neprevazutului care putea lovi oricand, se crease un soi de simbioza intre mama si fiica, de neimaginat. In afara de aceasta legatura stransa, nu se mai petrecea absolut nimic, noua familie intrase pe modul de conservare si defensiva. O pasivitate imensa le inconjura precum meterezele in calea incertitudinii si inexplicabilului trecerii celorlati.

Meterezele acestea, se pare ca n-au facut fata.

Intr-o zi de toamna pustie, fina Rada, mama, se stinse la fel de brusc ca si ceilalti doi copii, mergand pe strada, langa stalpul din fata bisericii.

Refacerea copilei si-a reluat ciclul,  precum coaja unei rani redeschise la infinit. Ramasese singura. Ca un catarg in fata mortii.

Singura la granita intre ceea ce fusese la un moment dat o familie si moarte. Toata tragediile is negre si fumega ca niste taciuni umeziti de lacrimi ce nu se mai sting, dar imi amintesc si acum, halatul ei rosu. Un halat gros, ca o armura, parca impotriva lumii ce-i amintea sa o doara, iar cordonul ii sublinia talia subtire ca un crampei de feminitate. Era o intrebare, undeva: „ Stiti cat de mult timp le ia oamenilor pe care i-am iubit candva sa ne iasa din suflet?”

Neamurile ei s-au gandit ca-i cazul sa o marite. Cumva, cineva a intrezarit aceasta arma impotriva singuratatii si a mortii nerostite. Avea o curte mare, batatura plina de conturul vitelor ce aveau sa vie, casa inclinata a durere, sandramalele din fundul curtii pustii. Toate strigau a neajutorare si sete de un stapan.

Si-a aparut el, stapanaul cel izbavitor. Era tanarul energic, dornic sa se aseze la casa lui, cu alai de vite multe, copt la minte pentru varsta lui, cu darzenia unui ostas hotarat sa apere aceasta copila si s-o inzdraveneasca intru femeia cea avea sa fie.

In timp ce oamenii satului isi vedeau linistiti de treburile lor, aceasta femeie tanara isi croia incet un altfel de Acasa. Un Acasa in care bunastarea domnea in fiecare cotlon al curtii si fiecare oala, tigaie, stralucea in coltul ei atarnata, coca dospea-n covata, laptele tasnea in galeata iar pruncii aveau sa umple acest Acasa in curand.

O intrebam dimineata la o cafea, inainte sa intre in zorul trebaluirii prin curte:” Ce faci, Sorina?” la care ea raspundea zglobie ca o vrabiuta-n pragul zborului:” De la foarte bine-n sus!”. Emana o foarte intensa si luminoasa pofta de viata! Era genul acela de om, ca te facea sa te percepi, prin contrast ca melcul pe langa o pasare tantosa si viu colorata. N-am avut niciodata curajul sa o intreb, desi ma tenta de multe ori, daca ii e dor cumva de familia ei stinsa prea devreme. Ceva din atitudinea ei imi spunea ca ar fi fost lipsit de sens.

Sorina, pentru mine e dovada vie ca omul, in contextul potrivit, poate inflori pe deplin. In asa masura, ca noua persoana, in circumstanta fericita a iubirii si a implinirii, incepe sa devina exemplu pentru ceilalti, chiar daca mai ieri, era ca un crampei de fiinta omeneasca usor de trecut cu vederea, precum o umbra, pe langa mama ei. In ochii ei de un verde aramiu, se citea un mare curaj de viata. Ca o pasare pheonix renascuta din propria-i cenusa. Si cand omul are o asemenea dorinta intensa de viata, totul se deruleaza ca intr-un scenariu bine dichisit cu toate picanteriile si acrobatiile posibile. Toate greutatile gospodariei le gestiona cu cea mai ferma abordare- invartea furca-n fan sau bidoanele cu lapte cu o strasnicie si putere pe care nu le-ai fi banuit la o fetiscana de 30 kile si un pic. De asemenea, aborda tachinarile sotului cu un simt al umorului si cu o maiestrie, de ai fi zis ca a studiat cele mai tari tehnici de asertivitate in cuplu. Te intampina cu o ospitalitate si cu o franchete de neegalat. Si toate astea izvorate dintr-o naturalete si o atitudine foarte senina in fata unui destin ce-i oferea sansa cladirii unui Acasa, asa cum numai ea isi dorea si stia s-o faca…

Vestile mari vin ca niste naluci usor spre gandul negandit, spre simtul nepregratit, si te impresoara treptat pana cand, simti ca te apasa si nu ai de ce sa te sprijini sa nu iti pierzi constiinta. Asa ma surprindea si vestea aceasta primita prin telefon de la o prietena, precum o gluma proasta, intr-o noapte de vara, in gara Barbosi, in drum spre casa, printre carcalacii forfotand pe peron si caiinii flamanzi ce urlau a amaraciune: „ A murit Sorina!”…Gara a rasunat ca de-un catarg doborat a jale surda.

Totul a fost doar un joc. Un foc de artificii ce a durat intrigant de putin pentru cei ce au iubit-o. N-am mai vazut de-atunci la nimeni o asemenea pofta de viata! Si-am intalnit destul de multi oameni.

Pentru mine, Sorina, esti unul din marile si apasatoare „De ce-uri”. Si trebuie sa-ti marturisesc cu tristete ca n-am evoluat deloc de cand ai plecat. Dimpotriva, mi-e din ce in ce mai greu,  sa-ti constientizez sfarsitul.

Despre ce era vorba in pofta ta de viata?

Dar in tristetea ori rasul nostru a celor ce suntem aici, inca?

Sursa foto: aici

Categories: Prezentul ne-efemer... | 2 Comments

Liniste

Bonzai_In_NatureTe-am cautat in dimineti risipite-ntre cani de cafea si fum rebel de tigara.

Imi strigai patimas si deschis revoltele tale perene.

Ti-am sorbit cuvintele in mintea mea ciuruita de gloantele izolarii de lume.

Si-am crezut cu tarie si credinta ca esti ceva soi din categoria “la fel ca mine”.

In intortocheatele si zbuciumatele mele impiedicari cu viata, ma-ntorceam constant catre tine.

Ma miceam intr-adins, imi caricaturizam voit intamplarile acestea uitate

Sa te fac sa te simti confortabil pe divanul din anticamera inimii mele.

Dar azi de-abia ma prind, numarand  c-ai venit adesea doar pentru ca eu te-am chemat.

Iar durerile si zvarcolirile tale cele mai tari sunt doar ale tale si-ale nu stiu cui,

In orice caz, sechestrate-ntr-un cufar la al carui cifru n-am acces.

Si-acum aflu si eu intr-un tarziu, ca un copil incapatanat sa reziste coacerii

Ca strigatul meu catre tine, prietene, era doborat de-un hau ce se deschide-ntre noi

Si-i inghite eventualul ecou c-un vant singuratic si surd ce hauie a :

Linisteeeeeeeeeeee!

 

Categories: Prezentul ne-efemer... | Tags: , | Leave a comment